„Mi-amintesc că împreună și cu alți copii mergeam și la proiecțiile pentru maturi, unde sala era plină, stăteau și în picioare. Pe noi copiii nu ne lăsau, dar noi ne rugam de flăcăii mai mari să ne deschidă fereastra și intram pe fereastră. Ne ascundeam printre maturi, ne așezam direct pe podea și așa ne uitam la filme.”

Dumitru Grosei este regizor, scenarist, producător, președintele Asociației Cineaștilor Independenți din Republica Moldova, precum și directorul Festivalului ”Zilele Filmului Românesc la Chișinău”, unde sunt proiectate cele mai importante și recente filme românești. Între anii 2016 și 2017 a deținut funcția de director al Arhivei Naționale de Film a Republicii Moldova.

Mirona Radu: Care sunt primele dumneavoastră amintiri din copilărie legate de filme și cinematograf?
Dumitru Grosei: De mic copil mi-a plăcut să mă uit la filme, mai ales în cinematograf. În perioada sovietică, în toate satele din Moldova erau săli de proiecție cu ecran și câte două proiecții pe zi: una pentru copii, la orele 17:00 și alta pentru maturi, la orele 20:00. Mi-amintesc că împreună și cu alți copii mergeam și la proiecțiile pentru maturi, unde sala era plină, stăteau și în picioare. Pe noi copiii nu ne lăsau, dar noi ne rugam de flăcăii mai mari să ne deschidă fereastra și intram pe fereastră. Ne ascundeam printre maturi, ne așezam direct pe podea și așa ne uitam la filme. Câteodată directorul clubului (Casei de Cultură), Ion a lui Maftei, ne prindea și ne trăgea de urechi. Urecheatul era însoțit de înjurătura lui preferată: „Mama dreacului de vagabonzi!” El era un tip foarte interesant, un flăcău tomnatic, de vreo 40 de ani, împătimit de cinema.

M.R.:Când ați realizat că veți urma o carieră în domeniul cinematografic și cine v-a încurajat să urmați un astfel de drum?
D.G.:Nu pot spune că m-am gândit vreodată să fac o „carieră cinematografică”. Dar gândul de a face film mi-a venit prin anii ‘92-’93, pe când eram student la Facultatea de Drept la Iași. Pe atunci, frecventam o cinematecă mobilă, care era organizată de către criticul de film Mircea Dumitrescu, în toate centrele universitare mai importante din România. O inițiativă, de altfel, foarte utilă, care astăzi lipsește, nu mai sunt asemenea oameni precum acest cinefil împătimit, care era Mircea Dumitrescu. De la el m-am molipsit de această boală incurabilă, care este cinefilia și tot el mi-a pus în minte instrumentariul critic, practic de la el am învățat să „citesc” un film. Lucru, pe care astăzi, puțini mai știu să-l facă. În plus, gândul de a face film mi-a venit și după lecturile creației unui mare poet basarabean, puțin cunoscut chiar și la noi, Leonard Tuchilatu. Un poet care a trăit doar 24 de ani, dar care a lăsat în urma sa o creație foarte interesantă și originală. Pot să mai adaog că și filmele lui Pier Paolo Pasolini m-au impresionat foarte mult și m-au incitat să îndrăznesc să fac și eu ceva în domeniul filmului.

M.R.: Călărași un Ținut la poarta raiului este un film documentar realizat de dumneavoastră în 2017-2018 care a angrenat sute de oameni din diferite sate. Care a fost contextul de realizare, de unde s-a cristalizat ideea și care a fost procesul de lucru?
D.G.: Am făcut acest film ca pe un film de prezentare a Ținutului Călărașilor. În 2017, vara, eram la Colibiția într-o mică vacanță și am fost contactat de către un producător începător pe atunci, Arcadie Plăcintă, care mi-a propus să fac acest film. Eu i-am spus că pot să fac acest film, cu două condiții: să găsesc ceva interesant în zonă și că eu nu voi face un film de prezentare în sensul banal al cuvântului, ci voi încerca chiar să fac un film. După primele prospecții mi-am dat seama că acest Ținut este o adevărată comoară etnografică, un loc unde multe din tradițiile noastre românești, ancestrale, sunt conservate aproape intact. Iar Consiliul Regional Călărași, comandatarul filmului, mi-a dat mână liberă. Aici, trebuie să precizez, că eu am ceva studii în domeniul etnografiei și antropologiei, care m-au ajutat să înțeleg ce material prețios am în față. Și, încă ceva: nu eram la primul film cu tentă antropologico-etnografică. Am mai făcut un film în 2002, cu titlul STAROVERII, film realizat cu sprijinul CNC România, produs de către DVD Film, casa de producție a domnului Mihai Orășanu. Un film care, la acea vreme a făcut multă vâlvă în mass-media din România și care a fost selectat și la câteva festivaluri importante: Astra Film Festival, Thessaloniki Film Festival și altele.

M.R.: V-a schimbat în vreun fel realizarea acestui documentar? Ce mesaj și emoții ați dori să lase în sufletele spectatorilor?
D.G.: Orice film realizat, în primul rând, este experiență de viață, care vrei sau nu, te marchează. Datorită acestui film am cunoscut foarte mulți oameni minunați, cum ar fi: domnul Sergiu Artene, fostul Președinte al Consiliului Regional Călărași sau domnul Dumitru Trifan, șeful Direcției pentru Cultură și Turism Călărași, cu care am rămas în relații foarte bune. În continuare colaborăm cu ei la organizarea evenimentului cinematografic ZFR Călărași. Pentru mine, cea mai mare satisfacție de la acest film a fost atunci când la trei festivaluri internaționale diferite, în Grecia, în Africa și în Rusia mi s-a spus același lucru: că acest film le amintește de copilăria de la țară și de bunici. Trebuie să menționez, că acest film are un parcurs festivalier foarte interesant: pestev 60 de selecții și 12 premii, dintre care 10 trofee ale acelor festivaluri…

M.R.: Cum alegeți proiectele la care lucrați și ce teme vă preocupă?
D.G.: În prezent lucrez la mai multe proiecte în paralel, proiecte care se află în diverse faze de dezvoltare. Două filme sunt deja gata, un documentar de lung metraj și un scurtmetraj de ficțiune, pe care le vom lansa în 2023. Un alt proiect, un lungmetraj de ficțiune a câștigat la concursul CNC Moldova pentru dezvoltare scenariu și acum lucrez la elaborarea scenariului. Mai am și alte proiecte pe care le dezvolt în paralel, de scurt și de lungmetraj. Pe lângă proiectele de film, organizăm și evenimentul cinematografic de mare anvergură Zilele Filmului Românesc în Moldova, care este la a noua ediție și se întâmplă la Chișinău și în alte 7 orașe din Republica Moldova. Mai lucrăm în prepectivă la organizarea a încă 3 festivaluri internaționale de film, despre care vom anunța la timpul potrivit.

M.R.: Cât de mult timp petreceți în dezvoltarea unui subiect și care sunt sursele de inspirație?
D.G.: În principiu, eu lucrez repede, doar că sistemul modern de producție, mă refer aici la diverse pitch-uri internaționale și concursuri de scenarii, este foarte trenant și anevoios. De multe ori, acest proces durează și 6-7 sau chiar 10 ani… Aât de anevoios, încât, de multe ori îți vine să te lași de film. Sursele mele de inspirație sunt societatea în care trăim și viața mea interioară, cărțile pe care le citesc, muzica pe care o ascult sau filmele care le văd. Multe dintre filmele mele au apărut fulgerător, în urma unor întâmplări sau accidente.

M.R.: Dintre maeștii filmului documentar la nivel mondial, ce nume considerați că v-au influențat în formarea dumneavoastră ca cineast?
D.G.: Eu nu sunt un regizor (exclusiv) de film documentar. Eu fac diverse filme: ficțiune, documentare sau experimentale. Când fac un film, gândul meu este să încerc să fac un film, în sensul cinematografic al cuvântului, indiferent de gen. Nu pot spune că este vreun autor de film anume care m-a influențat. Cred că m-au influențat multitudinea de autori pe care i-am văzut, fiecare cu ceva anume.

M.R.: Dintre toate proiectele dumneavoastră realizate, care este cel mai aproape de inima dumneavoastră și de ce?
D.G.: Toate filmele mele sunt diferite, ca gen sau ca poveste și toate îmi sunt dragi deopotrivă. Însă deși filmele mele sunt foarte diferite, toate au un element comun, o temă predilectă a mea: atitudinea omului în fața morții.

M.R.: Ce valoare umană considerați a fi cea mai de preț pentru un autor de film documentar?
D.G.: În primul rând, un autor de film, indiferent de ce gen abordează, trebuie să fie onest și cu dragoste față de spectator.

M.R.: De ce să iubim filmul documentar?
D.G.: Filmul documentar merită să fie iubit, în primul rând, pentru că este un film care ne spune o poveste. O poveste despre semenii nostri, iar orice poveste este interesantă și merită văzută și ascultată.