Interviu Cristian Constantin

10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…

Docuart mi-a făcut invitația de a scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.

Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială. În interviul de față, adaptăm lucrurile în funcție de invitat, așa că universul tematic devine management cultural, iar misiunea artistului devine art terapie.

Pe Cristian Constantin l-am întâlnit în facultate, fiind colegi în același an, el la actorie eu la regie. Cel mai scump om la privire dintre toți colegii actori, am înțeles mai târziu că asta se datorează faptului că el este workaholic. După terminarea facultății am aflat că a făcut un lucru nebunesc total, respectiv a refăcut un cinematograf dezafectat din Pucioasa și l-a transformat într-un teatru pentru comunitate. Asta m-a convins să aplic la concursul pentru tineri regizori pe care-l organiza în cadrul proiectului european pe care îl desfășura. Cristian Constantin este un artist care împletește managementul cultural, art terapia și producția de spectacole cu o vitalitate demne de invidiat.

Devenirea

Celina Nițu – Bună, Cristian! Mulțumesc că ți-ai luat acest timp să ne răspunzi la câteva întrebări. Începem cu un fel de portret robot. Cine este Cristian Constantin și de unde are timpul de a fi implicat în atâtea proiecte deopotrivă spectaculoase și necesare?
Cristian Constantin – Sunt născut în 1996 în Pucioasa, Dâmbovița. Clasele 1-8 le-am urmat la Școala Gimnazială “Mihai Viteazul” din Pucioasa, iar IX – XII la Colegiul Național “Nicolae Titulescu” din același oraș. În perioada liceului am fost implicat în proiecte de mobilitate europeană (Comenius și Euroscola), am fost activ în cadrul grupului de “Sanitarii pricepuți” și am participat la mai multe concursuri și competiții. În clasa a IX-a și-a descoperit dragostea pentru teatru și am început să lucrez intens pentru a-mi îndeplini visul de a ajunge actor.

Am absolvit licența la UNATC “I. L. Caragiale” din București, specializarea Actorie, masteratul la aceeași universitate în specializarea Art-Terapie prin teatru și artele spectacolului, iar în prezent sunt doctorand al Academiei Române în domeniul Psihologiei.

Sunt membru UNITER din anul 2023, președintele Asociației Culturale Metafora și managerul CrisACT.

Pe lângă teatru, o altă pasiune este scrierea de proiecte. Am scris și implementat proiecte POCU, PNRR și mai multe proiecte co-finanțate de AFCN.

În anul 2024 asociația pe care o conduc a avut în implementare 4 proiecte finanțate, care împreună au adunat peste 10 000 de beneficiari.

Majoritatea timpului o dedic implementării proiectelor și cursurilor de teatru săptămânale pe care le țin în Pucioasa, la Sala CrisACT, cât și în București la CrisACT Academy.

Par multe lucruri, dar cred că pasiunea cu care le fac pe toate mă menține în permanență activ. Toate aceste activități nu fac altceva decât să mă bucure și să mă facă să îmi doresc din ce în ce mai multe proiecte și activități prin care să pot schimba mentalități sau să pot forma oameni.

Timpul este relativ atunci când lucrurile sunt făcute cu drag. Așa cum am spus mereu, nu am muncit (până acum) nici măcar o zi, totul este făcut din plăcere, iar rezultatele sunt cele care mă fac să merg mai departe și să lupt pentru aceste proiecte pe care le visez.

Consider că tot ceea ce fac este o joacă (foarte serioasă), iar asta îmi oferă libertatea de a experimenta și bucuria de a mă implica în tot mai multe proiecte alături de oameni faini.

C.N. – Cum și când a apărut ideea de a urma o carieră artistică și cum s-a insinuat ulterior managementul în viața ta?
C.C. – Încă din timpul liceului am știut că îmi doresc o carieră în domeniul artistic. În acel moment nu puteam să văd mai departe de actorie, era singura opțiune pe care o aveam pentru facultate. Ideea a apărut undeva în clasa a IX-a când eram pe punctul de a pica la matematică. Ideea a pornit de la “justificarea” lipsei de interes pe care o aveam atunci față de această materie. M-am rugat de profesor să mă treacă spunându-i că “Eu dau la actorie, oricum nu îmi trebuie matematica..”. Nu aș putea să-ți spun de unde au ieșit aceste lucruri, dar au ieșit și m-am ținut de ele. Profu’ de la acea vreme m-a trecut, dar a profitat de fiecare ocazie să facă “glume” pe seama a ceea ce îmi doresc eu să fac pe viitor. Da, da, “glume” din alea de “om mare” care vrea să pară autoritar în fața unui adolescent, dar nu îi iese…. Am auzit de la “vrei să speli scena?” la “au nevoie și de paznici”, toate astea cred că m-au ambiționat și mai tare să urmez o carieră în domeniu.

Timpul a trecut, nu pot spune că-i port pică, acum gândindu-mă la acele lucruri îmi dau seama, de fapt, că ai nevoie de har pentru a fi un profesor bun, altfel….ești ca profu’ meu de mate.

După licența în actorie, unde am avut șansa de a lucra cu oameni minunați precum Doru Ana, Valeria Sitaru sau Vlad Logigan, care au pus bazele a ceea ce sunt astăzi cu multă grijă și dăruire, mi-am continuat studiile de master în art-terapie tot la UNATC. Masteratul a reprezentat o altă etapă importantă de formare în parcursul meu, am descoperit o zonă a artei de care m-am îndrăgostit, art-terapia. Norocul a fost ca și de această dată să îmi iasă în cale profesori minunați, printre care și doamna prof. Camelia Popa pe care am adorat-o din prima clipă! Acum sunt doctorand la Academia Română în domeniul psihologiei coordonat de doamna Camelia Popa.

Lucrurile s-au legat foarte frumos de fiecare dată și a existat mereu o continuitate și nu pot doar să fiu recunoscător pentru asta.

Pe lângă toate astea în pandemie, în anul 2020 după ce am susținut disertația…..într-un episod de plictiseală gravă am decis că este momentul să scriu și eu un proiect european, să mă joc. În acel moment eram sigur că nu are șanse ce scriam eu acolo, dar am continuat. Rezultatul? Un an mai târziu am obținut finanțare prin POCU pentru CrisACT. Pe scurt cam așa a început cariera mea în management, cu un proiect foarte mare de care și cei cu experiență se feresc. A fost puțină inconștiență, multă ambiție, dorința de a face lucruri în domeniu și în special pentru comunitatea din Pucioasa. Cert este că din nou s-au legat lucrurile frumos și am alături de mine o echipă de oameni cu care ne jucăm mereu cu bucurie și dorință de schimbare.

C.N. – Ce proiecte artistice ai/ ai avut? Cât timp îți permiți să dedici primei tale pasiuni, teatrul? Și cum e să trăiești la granița dintre actor/artist vs manager?
C.C. – Timpul este o resursă limitată și pentru mine, dar încerc să echilibrez balanța pe cât posibil. Ca proiecte artistice notabile din ultima perioadă aș aminti Don Juan în regia lui Cristian Pepino și Papagalul Mut în regia lui Nae Caranfil. Proiecte au fost, scurtmetraje, spectacole independente mai mici, dar în această perioadă cred că accentul este pus pe creșterea companiei pe care o conduc și dezvoltarea proiectelor culturale. Dedic teatrului tot timpul pe care îl am, indiferent, toate proiectele mele pornesc de la această primă pasiune. El este punctul de pornire în toate lucrurile pe care le fac. Fie că este vorba despre management (cultural), cursuri de teatru sau producție spectacole, toate au rămas în aria de interes, nu cred că aș putea să mă rup complet de această lume. Nu vreau să cred despre mine că din punct de vedere artistic sunt doar actor pentru că așa scrie pe diplomă, toate lucrurile pe care le fac implică arta: scrierea de proiecte, training-ul în actorie, producția de spectacole sau evenimente, toate completează acest univers teatral. Cred că nu există o graniță între artist și management, trăind în România, toți artiștii au și ceva atuuri de management, altfel nu ar putea să își negocieze contractele, să își aleagă proiectele sau să își declare taxele la ANAF 🙂 haha. La mine pot spune că aceste veleități manageriale sunt mai accentuate puțin, adevărul este că îmi aduc și bucurie. Acum gândindu-mă la cum arată un dosar de decont pentru un proiect cultural pot spune că și acolo e o formă de artă, cu hârtii și calcule matematice, dar tot artă e. La finalul zilei pentru mine cel mai mult contează dacă am făcut lucrurile cu bucurie, chiar nu contează dacă am jucat, am scris un proiect sau am avut cursuri de teatru, dacă le-am făcut cu bucurie înseamnă că a fost o zi reușită.

C.N. – Cât de importante crezi că sunt modelele pentru tineri ? Dar pentru artiști? Ai avut sau ai astfel de modele în viața ta care te-au inspirat în viața și în cariera ta?
C.C. – Indiferent că ești la început de drum sau ai deja ceva experiență este important să ai un model sau un etalon la care vrei să ajungi. Nu pot spune că am un singur model după care mă ghidez, adesea văd în oameni anumite lucruri care îmi plac și pe care aș vrea să le dezvolt și la mine, sau aș vrea și eu să ajung așa. Modelele mele au fost adesea doar niște trăsături luate din mai multe locuri și aduse la ceea ce eu consideram că ar putea fi un model. Lucrând foarte mult cu tinerii în cadrul cursurilor de teatru pe care le susțin săptămânal văd că ei au modele tot mai diverse și destul de concrete. Alegerea acestor modele trebuie făcută cu grijă pentru că uneori ne pot schimba parcursul și poate nu în cele mai bune moduri. Ca pedagog consider că este important să le oferi tinerilor mai multe modele în situații diferite, mai ales că lucrez pe partea de dezvoltare personală cu ei. Fie că vorbim de oameni din jurul nostru, celebrități, personaje sau profesori toate contribuie la formarea noastră prin exemple sau contra-exemple.

C.N. – Suntem ceea ce mancam, adică devenim asemenea lucrurilor cu care ne hranim. Vorbeste-ne despre cărțile, artiștii, filozofii care te-au influențat pe tine și continuă să o facă.
C.C. – Ținând cont că la ora actuală jonglez cu actoria, managementul și art-terapia influențele sunt din mai multe părți. Asta îmi forțează o perspectivă mai largă în legătură cu ceea ce citesc și ascult. Pentru fiecare dintre cele trei cred că am găsit de-a lungul timpului câte o carte de căpătâi. Stanislavski (Munca actorului cu sine însuși), Viola Spolin (Improvizație pentru teatru) Ion Cojar (O poetică a artei actorului) au fost cele trei cărți care m-au ghidat în actorie și continuă să o facă, adesea în practică îmi amintesc de situații sau exemple din aceste trei cărți și încerc să le aplic cât de bine pot. Din punct de vedere al art-terapiei, dar și al doctoratului în psihologie pe care îl fac, resursele sunt diverse și provin din mai multe zone, dar pot spune că una dintre cărțile care m-au influențat major este cea a lui Jacob Levi Moreno (Povestea vieții mele). Dubé este un alt autor care prin scrierile sale (Managementul proiectelor culturale) a contribuit la ceea ce sunt astăzi. Dacă mă raportez și la cărțile citite pentru suflet să spun așa aș menționa “The art of happiness” de Dalai Lama. Influențe găsesc peste tot nu doar în cărți, artiști care mi-au conturat personalitatea și felul de a fi sunt Brecht și Peter Brook, care prin provocările asupra publicului au schimbat mentalități. “A crea ceva din nimic” după cum Brook dezvoltă prin spațiul gol este un motto să spunem după care îmi place să cred că mă ghidez.

Toate acestea vin și cu o preocupare asupra înțelegerii existenței umane, ceea ce mă face să mă gândesc la Sartre când vine vorba de filosofi, dar și Foucault prin dezbaterea implicațiilor culturale și sociale ale artei, fiind apropiat de ceea ce eu îmi doresc să fac.

Management cultural

C.N. – Cum crezi că trebuie să fie un actor/o actriță care joacă în independent? Ce-și dorește un manager, dar un producător de spectacole de la colaboratorii săi
C.C. – În facultate ni s-a spus de câteva ori că aplauzele nu ne plătesc facturile. În teatrul independent este nevoie de multă dăruire, recompensele financiare vin și ele, dar puțin mai greu. Consider că în independent este nevoie să fii versatil, deschis, spontan, adaptabil și cel mai important, să fii îndrăgostit de meseria pe care o faci și să te bucuri de fiecare moment când ești pe scenă, lângă sau în spatele ei, fiind valabil pentru întreaga echipă. Nu știu ce își dorește un manager sau producător de la colaboratorii săi, dar eu îmi doresc să ne simțim bine, să facem totul din drag și cu drag, pentru că asta se vede. În independent nu putem doar să semnăm condica de prezență pentru că suntem taxați de cel mai aspru critic, publicul. Dacă lucrăm cu pasiune cred că pot să se nască lucruri minunate indiferent de spațiul de joc, bugete sau alte aspecte materiale.

C.N. – De unde vine dorința de a merge cu diverse proiecte în comunități cu acces limitat la cultură și educație? Simți o responsabilitate în a aborda problematici sociale în zonele defavorizate?
C.C. – Dorința de a facilita accesul la cultură tinerilor și nu numai din zone defavorizate vine dintr-o nevoie mai veche pe care eu o aveam când eram copil. Mi-aș fi dorit foarte tare să văd spectacole de teatru mai des sau să particip la ateliere de teatru când eram în școala generală sau chiar și în liceu, dar în orașul în care locuiam nu existau astfel de activități. Mergeam la teatru, destul de rar ce-i drept, la Târgoviște, dar era complicat cu transportul și cu timpul petrecut pe drum. Prin aceste proiecte îmi doresc foarte tare să le ofer tinerilor ceea ce eu nu am avut când eram de vârsta lor. Acum înțeleg mult mai bine importanța pe care o are cultura în formarea unor viitori adulți responsabili și deschiși, dorindu-mi să formez alături de colegii mei noi generații mult mai empatice, înțelegătoare, cu simț civic, dar și deschise către nou. Există și un motiv puțin egoist. E o investiție pentru momentul în care noi vom ajunge la niște vârste venerabile.

Un alt aspect care mă determină să mă implic în formarea tinerilor și facilitarea accesului la cultură este și faptul că o societate cu baze solide (culturale și educaționale) este mai greu de manipulat, ceea ce din nou….ne asigură tuturor un viitor bun și sigur din mai multe puncte de vedere.

Desigur, ceea ce fac eu împreună cu colegii mei este o picătură într-un ocean, de aceea îmi doresc să mă înconjor de oameni la început de drum care și ei la rândul lor să își dorească o schimbare și să contribuie activ la asta.

C.N. – Intuiesc necesitatea unei gândiri bine structurate și o capacitate mare de organizare atunci când vine vorba de management. E ceva ce aveai nativ sau e un comportament educat? Ți s-a reprosat vreodată ca ești prea tânăr pentru asta? Au tinerii credibilitate cand vine vorba de chestiuni serioase?
C.C. – Sunt născut sub semnul fecioarei, cred că disciplina, organizarea și gândirea bine structurată vin pe filiera zodiei. Desigur, toate aceste aptitudini au fost și educate și sunt în continuă formare și slefuire, aș putea spune. Nu mi s-a spus niciodată în mod direct că sunt prea tânăr pentru asta, poate și datorită faptului că par mai matur. Am avut de multe ori grijă să împărtășesc vârsta biologică abia după ce dovedeam ceea ce pot. Da, trăim într-o societate în care tinerii sunt priviți cu neîncredere când vine vorba de ceea ce pot, probabil plecând de la premisa că nu au experiență. Dar să știi că satisfacția este imensă atunci când spui cuiva că ai doar 27 de ani și ai realizat X lucruri. Uimirea pe chipul unora este minunată. Privind în retrospectivă pot spune că am fost un fericit al sorții și m-am întâlnit totuși preponderent cu oameni care au avut încredere în mine. Desigur, această încredere vine și cu multă muncă și cu nevoia de a demonstra lucruri. Eu când am discuții “serioase” să spunem, chiar dacă este vorba despre un/o tânăr/ă de 18 ani sau o persoană cu experiență de mulți ani fac abstracție de vârstă. Adesea nici nu mă interesează foarte tare vârsta biologică, dacă ai ceva de spus vârsta este doar un număr.

C.N. – Vorbește-ne despre proiectele pe care le-ai realizat în ultima perioada. Teatru și alte proiecte culturale.
C.C. – Anul acesta a fost axat mai mult pe partea de combatere a violenței și a bullying-ului în școli, dar și pe partea de educare pentru formarea unui stil de viață sănătos. Am avut trei proiecte co-finanțate de AFCN: Violet nu violent, Nu-i o glumă gata cu bullying-ul și Ridichea uriașă și viața sănătoasă. Toate proiectele pe care le susținem au impact direct asupra comunităților în care au loc activitățile și cresc accesul la cultură al tinerilor. Ne dorim să producem schimbări în mediile în care mergem cu activități, tocmai de aceea și temele abordate sunt unele de actualitate, dar și de o necesitate majoră pentru comunitate. Ne dorim foarte tare să continuăm ceea ce am început. Consider că și continuitatea este un element esențial în formarea unor generații viitoare.

C.N. – Ești un manager tânăr. Ce te motivează în a-ți asuma asemenea responsabilități față de oamenii pe care îi cooptezi în proiectele tale? Gândești proiectele singur, sau ai o echipă cu care te consulți?
C.C. – Inconștiența. Glumesc, motivația vine din dorința de a produce o schimbare, de a mișca lucrurile, nu pot să trăiesc din inerție, de aceea încerc să fac multe lucruri. Faptul că sunt tânăr este un atuu foarte mare pe care îl am, gândește-te că de la 24 de ani am implementat proiecte europene (culmea, singur), îți poți imagina peste încă atâția ani câtă experiență voi avea? Îmi place să fac lucrurile să se întâmple, îmi place să ajut și să creez, nu este nevoie de o motivație mai mare pentru a-ți asuma responsabilitatea unui proiect. Dacă visezi și îți dorești cu adevărat….totul se întâmplă. Primul meu proiect a fost un european, mare, foarte mare pentru un tânăr de 24 de ani cu experiență zero, proaspăt absolvent de actorie. Suna puțin SF, dar lucrurile s-au desfășurat foarte bine, asta datorită faptului că sunt o fire curioasă și îmi place să învăț lucruri noi. Dacă îmi spuneai în clasa a IX-a că voi face și management financiar pe un proiect de zeci de mii de euro îți râdeam în față. Cu timpul am înțeles cât de importantă este echipa, dacă în primul an eu centram, eu dădeam cu capul, acum am lângă mine oameni care mă ajută și alături de care facem lucrurile frumoase să se întâmple. Echipa este importantă, un mecanism destul de mare cum este CrisACT nu ar putea funcționa fără o echipă, mai ales în perioada de scriere a proiectelor când timpul este limitat. Unde-s mulți puterea crește! Dar acești mulți trebuie să fie și buni! Cred că în prezent am ales oamenii de lângă mine și am rămas cu cei cu care putem merge la un drum cât mai lung.

Art terapie

C.N. – Cum a apărut gândul de a studia art terapie și de a face pașii către un doctorat special? Mai rar oameni care au formare în teatru merg către cercetare în domeniul psihologiei.
C.C. – În timpul licenței mi-am dat seama că psihologia joacă un rol esențial în construcția personajelor, atunci am început pentru prima dată să mă documentez și să citesc despre arhetipuri și l-am descoperit pe Jung care în acea perioadă îmi plăcea foarte tare. Când am terminat ciclul de licență știam că îmi doresc să îmi lărgesc puțin orizontul, știam că nu voi putea fi doar actor și punct. Aflasem la acel moment despre masteratul de art-terapie și pedagogie teatrală, am citit despre ambele, ambele mi se păreau interesante și că răspund la necesitățile și dorințele mele, iar decizia a venit de la sine. Văzând bibliografia de concurs, la art-terapie era trecut Jung și de acolo am spus ok, asta e! Doctoratul mi l-am dorit încă din anul I de facultate, mereu am știu că îmi doresc să descopăr tot mai multe lucruri, dar și să împărtășesc altora despre lucrurile descoperite. Pașii către un doctorat în psihologie au început în momentul în care lucram cu actuala mea coordonatoare de doctorat pentru lucrarea de disertație. Un combo dintre teatru și psihologie cred ca a fost mereu ceea ce căutam cu adevărat pe partea asta de cercetare. Art-terapia este domeniul care îmi satisface cel mai tare curiozitatea și nevoia de a cunoaște cu adevărat oamenii din jurul meu, fie că vorbim despre cursanți, colegi sau oameni cu care interacționez scurt.

C.N. –Simți că aplecarea către latura terapeutică este una din misiunile tale personale?
C.C. – Da, este. Pe mine personal art-terapia m-a ajutat foarte mult, înainte de a putea practica art-terapia a fost nevoie (evident) să particip eu la ateliere de acest gen. Cred că atelierele de art-terapie au cele care au accelerat formarea și devenirea mea în cel care sunt astăzi. În cadrul acelui masterat pe lângă partea de acumulare de informații și practici, am avut parte de înțelegere și dezvoltare. A fost, cred eu, unul dintre cele mai interesante masterate pe care le-a avut UNATC. Din păcate s-a renunțat la el. Gândindu-mă acum, nu pot nici măcar să îmi imaginez cum aș fi fost dacă nu aveam formarea în art-terapie. De când practic art-terapia și văzând ce rezultate uimitoare oferă într-un timp relativ scurt pot susține cu tărie că da, este una dintre misiunile mele și îmi doresc foarte tare să ajut cât mai mulți oameni cu tehnicile, exercițiile, jocurile și informațiile pe care le-am dobândit.

C.N. – Vorbește-ne puțin despre art-terapie. Cui i se adreseaza, pentru cine e buna, poate oricine sa o faca, ca participant? Dar ca terapeut.
C.C. – Nu voi începe să dezvolt o lucrare de doctorat aici despre art-terapie, informații sunt peste tot, multe studii realizate despre beneficiile art-terapiei, dar voi spune doar că se adresează tuturor. Indiferent dacă ești în căutarea unei activități pentru timpul liber, dacă vrei să te relaxezi, dacă vrei să te dezvolți, să te descoperi pe tine cu adevărat sau vrei să îți gestionezi mult mai bine emoțiile și stările, art-terapia cu siguranță te va ajuta. Această formă de terapie este și pentru cei care cred că mersul la terapeut este doar pentru cei care suferă de tulburări, este o terapie versatilă care îi poate atrage chiar și pe cei mai vehemenți indivizi când vine vorba despre terapie. Ca art-terapeut, pe lângă informații, multe ore de practică și mentori ai nevoie de ceva mai mult. Ai nevoie de acel “ceva” care îi face pe oameni să se deschidă și să evolueze, asta fiind cea mai mare recompensă pentru un art-terapeut.

C.N. – Care sunt avantajele folosirii acestei metode?
C.C. – Avantaje sunt multe, la fel ca în cazul oricărei forme de terapie, dar cel mai important este dezvoltarea spiritului ludic și al spontaneității. Art-terapia are aceste veleități de a-i face pe oameni să fie mai vii, mai prezenți și conștienți de ei și de ceea ce îi înconjoară. Ludicul este una dintre componentele cele mai dezvoltate prin aceste metode de lucru. De asemenea și rapiditatea cu care se văd schimbări, desigur, asta ține și de participant foarte mult. Dar din nou, am fost un fericit al sorții și am avut parte de cursanți deschiși, care au încredere în mine și la care schimbările nu au întârziat să apară.

C.N. –Aplici metoda în proiectele tale culturale? Ce alte unelte folosești în lucrul cu tinerii adolescenți?
C.C. -Da, am avut chiar recent un proiect, “Violet nu violent” în cadrul căruia beneficiarii au participat la ateliere de art-terapie cu scopul de a conștientiza impactul negativ pe care îl are violența în mediul școlar asupra dezvoltării lor. În general, în cadrul atelierelor de actorie pe care le susțin îmi place să aduc și elemente din art-terapie pentru ca procesul de dezvoltare personală să fie mult mai eficient și fiecare participant să își atingă obiectivele personale. Mijloacele utilizate sunt cele specifice artei actorului, dar abordate într-o manieră art-terapeutică, fiind vorba de accentul pus pe individ, dar și pe modul în care aceste exerciții practicate îl ajută punctual pentru dobândirea sau valorificarea unor aptitudini precum imaginația, creativitatea, spontaneitatea, lucrul în echipă, încrederea în sine etc.

Critica socială

C.N. – Cu toții am vrea să trăim în această societate ideală căreia să nu avem mare lucru să-i reproșăm. Cum acesta nu este cazul, nu pot să nu te întreb, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești? Dar global?
C.C. – Lipsa de empatie, caracterul individualist accentuat, toleranța scăzută. Cam toate provin din lipsa de empatie, ar trebui să fim puțin mai empatici și să le dăm timp celor din jur să se dezvolte în ritmul lor.

C.N. – Ca să mergem de la macro la micro, după părerea ta, ce ar trebui schimbat la sistemul teatral românesc? Își găsesc tinerii creatori ușor locul în sistem? Cât de greu e să fii actor în România? Cât de greu e să produci spectacole teatru independent?
C.C. – Sistemul teatral românesc, la fel ca în multe alte părți, este condus de politic, cred că dacă managerii nu ar mai fi numiți politic lucrurile s-ar schimba de la sine. Tinerii își găsesc loc în sistem, ușor nu, dar își găsesc. Dacă există perseverență eu cred că se poate. Când am intrat în această lume nu cunoșteam pe nimeni, nu eram fiul nimănui din breaslă și totuși am reușit. E nevoie de multă muncă și uneori răbdare. Nu consider că este greu să fii actor în România, nu mai greu ca în alte părți, proiecte sunt, roluri sunt, dar trebuie să te agiți pentru ele, dacă aștepți să-ți sune telefonul stând pe canapea la un serial, ei bine, nu se va întâmpla. Producția spectacolelor independente nu este grea, mai grea este distribuirea lor, dar cu perseverență se poate, cred cu tărie că nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat și dacă lucrezi permanent la asta.

C.N. – În multe teatre de stat se practică “montez la tine, montezi la mine”, respectiv manageri actori sau manageri regizori își rotunjesc buzunarele adesea în defavoarea tinerilor creatori pentru care nu organizează concursuri. Ai auzit vreodată de această practică? Cât de etică ți se pare?
C.C. – Am auzit de această practică, încerc să înțeleg de ce există, cred că un răspuns ar fi zona de confort și siguranța pe care ți-o oferă lucrul cu oamenii pe care îi cunoști deja și în care ai încredere. În ultima perioadă, cel puțin după pandemie, am văzut că există tot mai multe concursuri și castinguri deschise chiar și la teatre foarte mari. Proaspăt absolvenții de acum au șanse mai mari de afirmare, dar aici intervine și un aspect extrem de important: cât ești dispus să muncești, cât ești dispus să sacrifici pentru asta? În școală ni se spunea că “actoria este meserie de cursă lungă” și eu aș generaliza asta pentru toate formele de artă. Ai nevoie de timp ca să te remarci și să ajungi în punctul în care să fii căutat.

Revenind la întrebarea ta, nu pot spune că este etic acest comportament, trăind într-o societate în care se mizează pe egalitatea de șanse această practică nu face altceva decât să îngreuneze evoluția și diversificarea pieței teatrale. De aceea consider că spațiile independente joacă un rol extrem de important și ar trebui apreciate mult mai mult.

C.N. – De ce anume crezi că au nevoie companiile tinere de teatru independent din partea autorităților? Care e situația spațiilor? Vă găsiți ușor locuri în care sa jucați? Trăiți din teatrul independent sau faceți artă de amorul artei? Ar putea avea teatrele de stat un soi de politică în ceea ce privește găzduirea independenților, deci susținerea lor reala, nu taxarea spațiilor la suprapreț?
C.C. – Apelurile de proiecte pentru mediul privat sunt o gură de aer proaspăt și adesea singura sursă de finanțare. Creșterea numărului acestor apeluri ar fi un ajutor major pentru companiile independente. Situația spațiilor este întotdeauna dificilă, la început era și mai complicat, acum avem deschidere din partea mai multor teatre care ne sunt partenere și care au încredere în calitatea muncii noastre. Nu pot spune că trăim doar din spectacole de teatru, acestea aș putea spune că pentru mine personal sunt o plăcere vinovată. Ar putea exista unele apeluri și la teatrele de stat în care să se facă o selecție (pe bune) a spectacolelor care să fie găzduite, de ce nu, o formă de parteneriat în care încasările să fie împărțite între cele două părți, astfel reducând presiunea chiriei și a tehnicului exercitată pe companiile independente. Desigur, aici este mult mai complicat pentru că este vorba despre alegeri și direcții repertoriale ale teatrelor.

C.N. – În lumina evenimentelor legate de abuzurile din universități și înțelegând că acesta este o problemă sistemică ce există și în diverse instituții teatrale de stat, care crezi că sunt pașii necesari pentru vindecare? Ai trăit vreodată vreun abuz în cadru instituționalizat? Sau știi de cazuri de abuz?
C.C. – Nu numai în universități sau în teatre există această problemă, abuzurile sunt întâlnite (din păcate) în multe medii. Este una dintre problemele cu care multe societăți se confruntă, iar procesul de schimbare este unul de durată, poate chiar fiind vorba de schimbări de generații. Prin modul meu de lucru alături de tineri chiar asta încerc să fac, să formez adulți responsabili, care să nu fie atât de susceptibili în a comite abuzuri. Probabil și o legislație mai dură puțin ar putea diminua numărul cazurilor de abuzuri din toate mediile, sau existența unor pârghii legale mult mai mediatizate prin care victimele pot denunța aceste situații sub anonimat. Soluții există, dar principala metodă este aceea de responsabilizare a viitorilor adulți, investirea masivă în educarea tinerilor. Consider că ei sunt cei care vor putea aduce cu adevărat o schimbare.

C.N. – Universitățile școlarizează mai mulți actori/regizori/scenografi etc. decât poate piața absorbi.Iată, unii se duc către alte direcții, management, producție, profesorat, mentorat, etc. Ați fost vreodată avertizați în universitate? Nu ți s-ar părea un gest etic și de responsabilitate să le spui tinerilor că nu toți vor putea fi de fapt actori, că sistemul e nepregătit pentru ei?
C.C. – Nu știu cum s-a întâmplat la alte grupe, dar nouă ni s-a spus încă de la început și am fost chiar încurajați să experimentăm zonele conexe actoriei. Ni s-a spus de multe ori că numărul actorilor este mult peste cel al locurilor din teatre și că ar trebui să ne dezvoltăm mai multe aptitudini, dar consider că și la noi ca și în alte meserii dacă ești bun, loc este. Din câte am văzut la ora actuală universitățile de profil au integrat și cursuri de antreprenoriat, management, module psihopedagogice, tocmai pentru a oferi o plajă mai largă de oportunități tinerilor, ceea ce mă bucură! Suntem pe drumul cel bun!