interviu Vlad Mogoș

10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…

Docuart mi-a făcut invitația de a scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.

Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.

Pe Vlad Mogoș l-am cunoscut cu ocazia unui casting pe care îl organizam pentru un proiect teatral. Îl știam din vedere de prin facultate, îl văzusem în câteva examene de Regie și într-un spectacol de commedia dell arte. Mi-a plăcut versatilitatea lui și pofta de a explora în direcții opuse pe care o poți înțelege ușor mai ales dacă vezi că personajele lui nu sunt o ‘persona’ pe care o ia cu el și în viața de zi cu zi. Vlad este exponentul unui tip mai rar întâlnit în ultima perioadă și datorită acestui lucru cred că prezența lui într-un proiect este cu atât mai benefică. Îi doresc roluri pe măsura dăruirii lui și a bucuriei cu care se joacă!

Devenirea

Celina Nițu – Salut, Vlad! Mulțumesc că mi-ai acceptat invitația! Hai să începem cu un autoportret. Cine este Vlad Mogoș?
Vlad Mogoș – Bonjour, Celina! În primul rând vreau să îți mulțumesc pentru invitația pe care mi-ai făcut-o. Mă simt deopotrivă flatat și responsabil, apropo de o întrebare pe care o adresezi mai târziu în interviu. Cine este Vlad Mogoș? Vlad Mogoș este un tânăr de 30 de ani, artist, actor, căruia îi bate inima pentru artă și pentru tot ceea ce face. Iubește scena, lumina reflectoarelor, oamenii.

M-am născut în Ploiești, însă am copilărit în Moinești, un oraș despre care profesorul meu de matematică din liceu spunea că ,,are două străzi dintre care una dă în pădure”. Încă de mic am avut conștiința lucrurilor mărețe, am simțit că pot fi mai mult, că vreau să fiu mai mult. Familia a fost caldă cu mine, mai ales în anii copilăriei. Au existat și anumite aspecte pe care le-am cărat apoi în viață cu mine și cu care încerc să fac pace și în ziua de azi, dar per total aș fi nedrept dacă aș spune că nu am fost un copil iubit.

C.N. – Care a fost parcursul tău academic până în prezent? Cum a fost trecerea de la Poli la UNATC? Ce ai făcut între timp până te-ai decis să dai la actorie? Cum a început călătoria artistică? A fost o vârstă la care ți-ai dat seama că îți dorești o carieră artistică?
V.M. – La 5 ani, când eram la grădiniță, am fost selectat să fac parte dintr-un juriu care evalua catwalk-ul câtorva fete de aceeași vârstă cu mine în cadrul unui eveniment pe scena clubului de artă Lira din Moinești. Îmi amintesc că eram îndrăgostit de una dintre ele așa că ei îi dădeam numai 10, în timp ce celorlalte le dădeam 4 cu nonșalanță. La finalul spectacolului, MC-ului de la acea vreme i-a plăcut foarte mult de mine așa că m-a ridicat de la ,,masa juriului” și a făcut un tur de scenă cu mine în aplauzele frenetice ale publicului. M-am îndrăgostit de scenă. Am coborât și i-am zis mamei că vreau să îmi petrec toată viața pe scenă. N-a înțeles mama ce îi ziceam, credea că sunt doar niște scorneli de copil așa că a mers mai departe. La 12 ani, a venit Stela Popescu la noi în oraș cu un curs de actorie, iar bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, m-a luat și m-a dus cu forța la teatru. Spun cu forța deoarece până la vârsta aia anumite lucruri se sedimentaseră în mine, îmi era frică să încerc lucruri noi și preferam să stau în casă și să mă joc pe calculator. La acel curs m-am îndrăgostit iremediabil de scenă și de actorie, am primit rol principal într-un scurt metraj care se făcea la finalul cursului, iar după ce s-a terminat experiența le-am zis alor mei că vreau să mă fac actor. Tatăl meu a reacționat vehement, spunându-mi că asta e o prostie, că ,,ce, vrei să umbli cu un ghiozdan în spate toată ziua și să îți cari decorul?”. Funny enough, chiar aseară m-am întors acasă, cu ghiozdanul după mine, de la repetițiile unui spectacol în care pe lângă atribuțiile mele actoricești, mut și decorul dintr-o parte în alta. I guess life is life. În acel moment, la 12 ani, mi-am luat gândul de la actorie, însă ea m-a tot curtat și a tot încercat să intre în viața mea. La liceu, profesoara de limba română m-a amenințat că-mi pune 4 dacă nu intru în trupa de teatru a școlii, iar la facultate, la Politehnică, m-a oprit o colegă pe scări și m-a trimis direct la casting pentru trupa universității, în care am și jucat ulterior. Anii de Politehnică au fost o pseudo rătăcire în care vocea artistului din mine își făcea din ce în ce mai puternic simțită prezența. După facultate am încercat televiziunea, aceasta fiind un mediu mai apropiat de ceea ce voia sufletul meu. Am lucrat ca reporter la Antena Stars și la Măruță unde am întâlnit o mulțime de oameni, vedete și am văzut cum arată celebritatea din exterior. M-au călit acei ani, am înțeles incisivitatea industriei, mi-au crescut și mie colții cu care navighez obstacolele acestei meserii. Într-o dimineață m-am ridicat de la birou, am văzut un reporter de 40 de ani în dreapta mea și mi-am zis: ,,Nu asta e viața pe care eu o vreau”. Mi-am dat demisia de la Pro tv, am dat la UNATC la Actorie și așa mi-am început acest drum; sau mai bine zis așa m-am reîntors pe el. Facultatea am terminat-o în Iunie 2024.

C.N. – Ce este un artist, după părerea ta? Cum îl definești? Există niște calități sau niște defecte pe care le posedă cu precădere un artist
V.M. – Un artist este un hedonist convins cu mici inserții de stoicism. Sau cel puțin așa sunt eu. Un artist vede frumosul și urâtul deopotrivă, se bucură de ele, le trăiește și apoi încearcă să le povestească mai departe prin diverse metode artistice. Artistul este un om viu, iar asta cred că este principala lui calitate. Nu cred neapărat în defecte, mai degrabă în culori umane, dar ca să urmez firul întrebării tale, toți artiștii tânjim după validare până murim. Am face orice pentru un rând de aplauze și pentru puțină iubire primită de la oricine. Un om sănătos ar zice că e un defect. Eu cred că e poetic.

C.N. – Vorbește-mi despre workshop-urile de actorie pentru care călătorești în SUA cel puțin o dată pe an. Ce îți aduc în plus față de facultate? Consideri că un actor trebuie să fie într-o stare de pregătire continuă?
V.M. – Relația mea cu America, în speță cu Los Angeles-ul este una profundă. De mic mi-au plăcut cultura lor, filmele lor (da, pe atunci chiar făceau filme bune), limba lor, ceremonia Oscarurilor, tot glamourul, toată faima, toate dramele publice. M-au atras ca un drog. Însă deasupra tuturor acestor aspecte, am iubit actoria lor, naturală, firească, seductivă. În România simțeam mereu frustrare după un film autohton, sau după un spectacol de teatru în care totul era forțat, artificial, tehnic. Puțini actori din România joacă pe gustul meu, Marcel Iureș fiind unul dintre actorii care au spart matricea românească și care are o actorie extraordinar de rafinată și de organică. A lucrat ceva ani și prin America. Aceste lucruri se văd.

Ce învăț în America? Libertate. Libertate, libertate, liberate. În a mă exprima cum vreau eu, în a face ce forme de artă vreau eu, în a fi cine vreau eu să fiu și cine sunt până la urmă. În America ești celebrat pentru personalitatea ta, oricât de ,,ciudată” ar fi ea după anumite standarde. În România încă se caută uniformizarea, un reflex comunist prost rămas în conștiința colectivă.

Asta cu un actor aflat într-o stare de pregătire continuă pare ceva foarte serios așa și responsabil, însă eu cred că poate veni natural. Până la urmă actor erai de când te-ai născut, adu-ți aminte cum te jucai prin casă și făceai anumite personaje. De ce să nu o faci și acum în pauzele dintre proiecte. S-ar putea să trezească ceva proaspăt în tine.

C.N. – Cât de importante sunt modelele și mentorii pentru pentru un actor la început de drum? Cum ar trebui să fie un mentor în viziunea ta. Ai niște exemple din ambele categorii?
V.M. – Cred că ele sunt cruciale, mai ales pentru un tânăr artist. Din punctul ăsta de vedere aș putea spune că am avut noroc. L-am avut pe domnul profesor George Ivașcu la clasă care m-a îndrumat și a fost foarte atent cu mine. Dânsul mi-a dat o șansă. Reală. Îmi aduc aminte că el credea în mine când eu încă nu credeam și m-a încurajat mereu să îmi văd lumina mea interioară și să mă bucur de ea. A avut răbdare cu mine, mai ales în anul I când puneam tot felul de întrebări, când mă blocam singur. Îmi aduc aminte că într-o zi mi-a zis ,,Tu dacă te-ai da din drumul tău ți-ar fi foarte bine”. Au rămas cu mine acele cuvinte. Îi voi mulțumi toată viața mea pentru șansa pe care mi-a dat-o și pentru anii de mentorat. Mi-a plăcut că ne-a învățat și cu greul, că a format profesioniști din noi, iar lucrurile astea se văd peste tot unde mergem și în proiectele în care lucrăm. Mă uit la colegii mei din alte clase și nu au aceeași etică de lucru. E îmbucurător să știi că ai avut parte de cineva care te-a învățat tot spectrul a ceea ce înseamnă să fii profesionist.

Am avut și exemple negative în acest sens. Am mers la un moment dat la un club de actorie, când încă eram reporter și acolo am dat de cineva care încerca să își îndoctrineze studenții, nu să-i învețe. Am fost mereu rebel; în cazul meu cu cât încerci să mă pui mai mult în lanțuri cu atât mă revolt mai tare. De aceea am și avut tensiuni cu acea persoană. Am plecat în cele din urmă.

C.N. – Suntem ceea ce mâncăm. Tu cu ce te hrănești? Ce cărți/ artiști (indiferent de domeniu/timp/spațiu) te-au influențat și continuă să o facă?
V.M. – Îmi place viața și tot ce aduce ea. Mă hrănesc cu viață. Mă bucur de toate lucrurile și îmi place să îmi răsfăț toate simțurile. Eu și o înghețată când o mănânc, o mănânc din plin, pentru mine e o celebrare și o bucurie.

Citesc multe biografii. Sunt atras de poveștile de viață a oamenilor măreți, a legendelor, a icon-urilor care au modelat această lume. Recent am terminat biografia lui Chaplin și pe cea a lui Marlon Brando. Flirtez acum cu cea a lui Salvador Dali.

Marlon Brando a fost o mare influență pentru mine. Mi-a plăcut întotdeauna nesimțirea cu care juca. Se vedea că nu-i păsa dacă dădea bine sau nu, iar asta pentru un artist e mană cerească. Îi dădea o degajare și o lejeritate, o naturalețe, se vedea că se bucură de proces, iar tu te bucurai să îl privești. Salvador Dali îmi place pentru că e un narcisic patologic cu o conștiință extrem de acută a propriului geniu. James Dean e rebel, Al Pacino e chinuit, iar Michael Jackson e magic. Au fost multe personalități care au călcat acest Pământ și care ne-au lăsat o moștenire.

Universul tematic

C.N. – Care sunt temele care te preocupă ca artist, ce te obsedează? Despre ce ai vrea să vorbești în arta ta?
V.M. – Mă obsedează obsesia umană, viciul, mizeria, întunericul, demonii, sexul și tematicile lui și limitările noastre umane. Îmi place eroismul, sacrificiul și tematica Alesului. Îmi place omul care vrea să se ridice și nu poate pentru că e limitat de propria sa natură. E poetic. Îmi place suferința, în speță cea care are un sens în spate.

C.N. – Spune-ne despre proiectele tale teatrale și despre personajele pe care le aduci la viață. Ai observat că ești distribuit cu precădere pe un anume tip de personaje?
V.M. – Momentan activez în 4 producții. În ,,Bogat. Cu orice preț!”, un spectacol Cristact la TNB, regia Celina Nițu, joc un cap de mafie și un director de șantier abuziv, apropo de energia aceasta a întunericului pe care o conțin și pe care îmi place să o explorez în arta mea. La teatrul Apropo, joc protagonistul, Orlando, în ,,Cum vă place”, sub regia lui Radu Popescu. V-am zis deja că iubesc tematicile de bildungsroman, aceste drumuri inițiatice ale Alesului care trece prin furcile caudine pentru a se desăvârși. ,,Double Fiesta” este un performance marca Andrea Gavriliu, un show în care dansez o oră fără oprire iar ,,Marele Gatsby” în regia lui Andrei Huțuleac este primul spectacol imersiv din România, o megaproducție în care dansez și joc.

Cred că e prematur să trasez o linie și să spun că joc, sau că atrag doar un anumit segment de personaje. Încă aștept să mai descopăr și să mă mai descopăr.

C.N. – Cum percepi relația dintre clasic și contemporan? Ce texte îți plac mai mult? Care sunt problematicile importante pentru tine?
V.M. – Sunt îndrăgostit de clasic. Shakespeare și Cehov sunt pasiunile mele. Platonov e un alt rol pe care mi-aș dori să-l fac cândva. Îmi plac totuși mult și Osborne, Williams, Beckett, Ionesco, Vișniec și lista ar putea continua. Nu cred că sunt atât de ,,pretențios” când e vorba de autori sau texte, sunt constant curios și dornic de aventură. Nu știu dacă e neapărat o problematică, cât mai degrabă o temă. Îmi place foarte mult natura umană și îmi plac textele care ne permit înfățișarea ei în toate ipostazele.

C.N. – Fă-mi o listă a personajelor pe care ți-ai dori să le joci și dă-mi câteva argumente pentru alegerile făcute.
V.M. – Cred că la un moment dat voi juca Hamlet. Simt asta. Viețile noastre sunt prea asemănătoare din anumite puncte de vedere. Poate jucându-l aș putea să-mi dau un sens unor suferințe din viața mea. Jimmy Porter din ,,Privește înapoi cu mânie” este un alt personaj cu care vibrez la un nivel profund. Multă vreme am fost ,,furios și neputincios”. Acum cred că am rămas doar furios. Grig din ,,Steaua fără nume” este un alt personaj pe care îmi doresc foarte mult să-l fac. Cu toate acestea, rămân deschis. Personajele pe care le joc sunt unele dintre cei mai puternici profesori din viața mea.

C.N. – Cum influențează întâlnirea cu alți artiști propriul univers tematic? Simți o influență în direcția preocupărilor de natură tematică după unele proiecte?
V.M. – Cred că suntem suma întâlnirilor noastre. Îmi plac întâlnirile și colaborările cu artiști din tot spectrul artei, nu doar cu actori sau regizori. Desigur, fiecare proiect în care particip propune o imersiune în universul acelei tematici, însă nu aș putea spune că am întâlnit un proiect care să îmi nască o cu totul altă zonă de interes, una nouă din perspectiva tematicilor. Ori sunt deja destul de deschis și branșat la o varietate de tematici, ori n-am fost încă atât de sedus de subiecte din afara sferei mele de interes.

Misiunea artistului și responsabilitatea

C.N. – Ce înseamnă pentru tine etica muncii în domeniul artistic? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale? Care sunt lucrurile peste care nu ai putea să treci?
V.M. – Înseamnă în primul rând demnitate. Cred că dacă ai demnitate, toate celelalte vin de la sine: respectul față de sine, de meserie, de colegi. Cred că propria mea demnitate mă conduce în tot ceea ce întreprind, mai ales din punct de vedere artistic. Nu pot trece peste abuz, peste figuri autoritare care suferă de ‘God complex’ și care își caută adepți în proiecte și nu colegi sau colaboratori. Acesta e motivul pentru care unele colaborări în care am intrat au existat fricțiuni puternice și scântei. Nu mă las încălecat, iar pentru unii regizori sau profesori atitudinea mea e una disruptivă. Îmi aduc aminte că eram prin anul 2 de facultate și într-o conversație dintre mine și domnul profesor George Ivașcu, dânsul mi-a dat un sfat la care revin din când în când. Mi-a zis ,,Vlad, orice ai face, cu orice regizor ai colabora, oricât de puternic ar fi el, niciodată să nu-ți pierzi demnitatea. Căci din ea vei trăi. Ai curajul să fii cine ești cu adevărat”. Și cuvintele astea au rămas cu mine până azi.

C.N. – Cu siguranța misiunea are legătură cu definiția pe care fiecare o dă artistului. Cum te raportezi tu la acest lucru? Simți că ai o misiune și dacă da, cum o formulezi?
V.M. – Un impact asupra acestei lumi.

C.N. – Cum arată un mediu de lucru sănătos în viziunea ta? Ce trebuie să aducă fiecare participant în procesul creativ?
V.M. – Să se aducă pe ei din punct de vedere artistic. Un mediu de lucru sănătos nu este un mediu rupt din poveștile de adormit copii, în care toată lumea se înțelege cu toată lumea și toți ne zicem bună dimineața și bună seara cu zâmbetul pe buze, după care ne deschidem ușile unora altora. Nu. Poate e un paradox ceea ce urmează să spun, având în vedere apetența mea pentru imaginație și fantezie, însă sunt un tip concret, branșat la realitate. Actorii sunt personalități puternice, cu un ego mai mult sau mai puțin fragil. Vor exista mici tensiuni la lucru. Atâta timp cât fiecare știe să baleeze între asertivitate și toleranță, iar în capul proiectului există un regizor flexibil, capabil să-și conțină toată echipa, cred că acest scenariu este mai mult decât și-ar putea dori oricine, real, de la un mediu de lucru.

C.N. – Crezi că teatrul poate avea un impact real în viața oamenilor? Care crezi că este, pentru tine, rolul teatrului?
V.M. – În viața mea este de exprimare, de vindecare și de a mă duce aproape de Dumnezeu. În viața oamenilor pentru care fac, sper că rolul este acela pe care fiecare îl atribuie, luând fiecare ce are nevoie din această experiență. La un nivel general cred că teatrul vindecă și eliberează, alchimizează și descătușează.

C.N. – Vii dintr-un mediu urban mic, cât de des vedeai teatru în adolescență? Ți-ar plăcea să te poți întoarce cu spectacole în Moinești? De ce?
V.M. – Nu aveam acces pentru că nu exista teatru în Moinești pe atunci. Acum înțeleg că acel centru cultural Lira a fost renovat și că se joacă constant piese de teatru în Moinești, ceea ce îmi bucură sufletul foarte tare. Mi-ar plăcea mult să vin cu un rol mare acasă, cu un spectacol impresionant. Nu uit de unde am plecat. Nu uit cum mă uitam la dealurile din zare și visam să ajung dincolo de ele în metropole și centre culturale. Vreau să inspiri oamenii și să le arăt că se poate. Cu Dumnezeu și cu încredere, se poate.

C.N. – Ce sfat ți-ai da ție dacă ai putea să te întorci în timp pe la vârsta de 16 ani?
V.M. – Mi-aș zice ,,bucură-te de viață și încearcă să faci ceva ce îți place”. Și aș extinde asta și pentru ceilalți oameni.

Critica socială

C.N. – Avem o clasică întrebare pe care o adresăm tuturor. Cu toții am vrea să trăim în această societate ideală căreia să nu avem mare lucru să-i reproșăm. Cum acesta nu este cazul, spune-mi, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești?
V.M. – Istoria. Ne reproșez istoria, însă știu că este nedrept să fac asta. E ca și cum ai țipa la un convalescent, reproșându-i că de ce nu e apt și abil și de ce nu se însănătoșește mai repede. Suntem unde putem fi acum, după anii de comunism care și-au pus adânc amprenta în conștiința colectivă a poporului nostru. Ajunge un repoș. Nu vreau să fac încă două. În loc să trag alți doi pumni, am să dau două mângâieri și am să-i mulțumesc țării pentru bogăția emoțională pe care o avem și pentru mâncarea bună pe care o facem.

C.N. – Cât de etic și responsabil trebuie să fie în viziunea ta cel care are puterea? Funcționează el pentru ceilalți ca un model? Profesor, regizor, manager etc.
V.M. – Până să funcționeze ca un model, cel care are puterea funcționează ca un agent al schimbării. El are capacitatea de a coopta oameni, de a schimba, de a pune lucrurile în mișcare. Cheia este, cred eu, ca în momentul în care ai multă putere să fii empatic. Să îi înțelegi pe cei din jurul tău. Această empatie trebuie să existe bineînțeles în siajul responsabilităților pe care le ai, dată fiind puterea de care dispui.

C.N. – Cât de ermetic este sistemul teatral românesc? Ce ai schimba la el? Ce șanse ai să te lipești de sistemul de stat ținând cont de vârsta pe care o ai și știind că în general castingurile sunt pentru categorii mai mici de vârstă?
V.M. – Probabil este destul de ermetic, nu aș ști să zic pentru că nu mi-am dorit activ niciodată să mă angajez într-un teatru. M-a preocupat mai mult liberatatea proprie, mentalitatea de mic antreprenor care își alege proiectele sau jonglează cu ele, rămânând stăpân pe propria lui disponibilitate. Aud povești care mă îngrozesc de la colegii mei care încearcă să se angajeze în anumite teatre și se mai lipesc de anumite structuri de stat. Îmi vorbesc de actori cu notorietate care vin la teatru ca la înșurubat piulițe, pontează și pleacă acasă. Mentalități închise, lipsă de profesionalism. E păcat. Ei ar trebui să ne ghideze pe noi, cei tineri, aflați la început de drum. Dacă mă întrebi ce aș schimba la sistemul teatral românesc, nu știu, cred că prima oară aș zice distribuția. Iar ca să îți răspund până la final la întrebare, bine ar fi să existe castinguri de angajare pentru categorii mai mici de vârstă. Dar aud de la unii colegi care urmăresc activ angajarea, că nici astea nu există.

C.N. – În lumina evenimentelor legate de abuzurile din universități și înțelegând că acesta este o problemă sistemică ce există și în diverse instituții teatrale de stat, care crezi că sunt pașii necesari pentru vindecare? Poți identifica niște soluții concrete?
V.M. – Îmi este foarte greu să propun soluții concrete. Îmi lipsește informația. Cunosc fenomenul, ca toți ceilalți actori din generația mea, mai ales cu toată această deschidere care există acum pe rețelele de socializare, însă nu cunosc în detaliu și risc să fiu superficial dacă m-aș apuca să propun soluții. Ce pot însă să spun este că la baza oricărui abuz stă frica. Frica de a nu fi dat afară din proiect, de a nu ți se pune bețe în roate, de a nu ți se închide uși. Deseori auzi expresia ,,Păi vrei să nu mai joc nicăieri?”. Am avut o iubită în urmă cu 10 ani. Acum a devenit persoană publică. Într-o perioadă avea un citat pe instagram care mi-a rămas puternic înrădăcinat în minte: ,,Nimeni nu-ți poate închide ușa pe care ți-a deschis-o Dumnezeu”. Poate ar trebui să avem mai multă încredere în El că ne ține ușa deschisă, în pofida pseudo figurilor de putere care ne amenință cariera, atunci când nu vrem să ne conformăm unui sistem corupt.

C.N. – Ce părere ai despre bullying-ul instituționalizat? Mai sunt generațiile tinere dispuse să plece capul, sau dimpotrivă?
V.M. – Tot ce pot spune aici este că în momentul în care am simțit că o comisie formată din trei profesori mi-a făcut nedreptate, m-am ridicat în fața lor și le-am zis ce cred despre fiecare și despre cât de eronat este ceea ce se întâmplă. După care am părăsit încăperea. În câteva zile am devenit un fel de mit prin școală și prin cămin. Așa am știut eu să mă apăr, să-mi apăr demnitatea. Mi-aș dori să pot spune că cei mai tineri sunt mai înclinați către asertivitate decât către compromis, însă în acele zile, mulți dintre colegii mei de generație m-au sunat cutremurați, întrebându-mă cum am putut face asta. Mi-au zis că mă felicită pentru curaj, că și-ar dori să poată face și ei la fel, și că eu prin gestul meu am vorbit pentru ei toți la un loc. Puterea e în ei deja. În fiecare. Mi-aș dori să înțelegem cu toții asta cât mai des.