Într-o lume în continuă digitalizare și cu un consum audio-vizual în creștere, rolul arhivelor de film devine mai important ca niciodată, întrucât creează oportunități de a redescoperi moștenirea culturală pentru noile generații. În cadrul unei discuții organizate la Chișinău, în cadrul forumului internațional CinemaHora, profesioniști din domeniul arhivării filmului și ai educației cinematografice au împărtășit experiențele lor despre păstrarea patrimoniului, provocările întâmpinate și importanța educației prin cinema.

Arhivele de film sunt punți între generații, pentru că oferă ocazia de a redescoperi filme clasice, de a înțelege istoria și de a educa publicul într-un mod profund. Fie că vorbim despre Muntenegru, România sau alte țări din Europa de Est, provocările rămân similare: restaurarea, digitalizarea și atragerea unui public nou. Dar, cu pasiune și colaborare internațională, moștenirea cinematografică poate continua să inspire și să educe generațiile viitoare.

Rolul Cinematecii în educație: Cazul Muntenegrului

Pavle Simonović, director al Arhivei Naționale de Film din Muntenegru, a povestit cum experiența sa ca regizor l-a condus spre acest domeniu. “Pentru mine, moștenirea cinematografică a fost cheia.  Am vrut să creez programe care să aducă filmele clasice și artistice mai aproape de tineri,” a declarat Simonović.  Cinemateca din Muntenegru, care include un mic cinematograf de artă, joacă un rol crucial în educația cinematografică a publicului tânăr.

În ceea ce privește sustenabilitatea și atragerea unui public nou, provocările sunt semnificative, dar nu imposibile.  Simonović a discutat despre dificultățile de a revitaliza interesul pentru filmele clasice și documentarele din anii ’60, mai ales în contextul în care cinematografia din Muntenegru a avut o perioadă de stagnare în anii ’90 din cauza schimbărilor politice și sociale. Aceasta a dus la pierderea publicului și a producției cinematografice.

Pentru a răspunde acestor provocări, s-au implementat diverse strategii. De exemplu, în colaborare cu Centrul Național al Filmului din Muntenegru, se organizează evenimente precum Luna Filmului European, care aduc în fața publicului cele mai importante filme europene ale anului. Aceste proiecții atrag un public interesat de cinema contemporan european, iar ulterior, acestora le sunt propuse filme clasice sau documentare pentru a le arăta cum creațiile moderne sunt influențate de realizările cinematografice din trecut. Astfel, Simonović subliniază importanța unei abordări variate, care include atât filme contemporane, cât și clasice, pentru a construi o legătură între trecut și prezent.

Un alt proiect important este activitatea educativă. Se desfășoară ateliere pentru tineri, inclusiv pentru elevi de liceu, școlari și chiar copii din grădinițe. Deși sistemul educațional din Muntenegru nu include încă în mod oficial educația cinematografică, aceste inițiative sunt realizate cu entuziasm și în colaborare cu instituțiile culturale locale. În viitor, există speranța ca aceste programe să fie integrate într-un cadru legislativ mai larg, care să susțină educația prin cinema.

Arhivele de film în România: O perspectivă istorică și actuală

Mihai Fulger, fost critic de film și cercetător, a împărtășit experiența sa din cadrul Arhivei Naționale de Film din România (ANF). Cinemateca Română, un departament al ANF, a fost odinioară extrem de populară, mai ales înainte de 1989, când reprezenta o alternativă la oferta limitată de filme. În anii 80, oamenii stăteau la cozi ore întregi pentru a vedea filme interzise la televiziune. Dar după 1989, interesul a scăzut treptat, iar multe cinematografe s-au închis. În prezent, doar câteva cinematografe independente funcționează în București, două dintre ele aparținând arhivei.

Un aspect important al activității Cinematecii este organizarea de retrospective și evenimente speciale: serii de filme nominalizate la Oscar, selecționate la Cannes sau retrospective ale unor autori mari precum Fellini sau Kubrick. De asemenea, colaborările cu festivaluri de film, precum TIFF, One World Romania sau Film O’Clock International Festival contribuie la promovarea patrimoniului cinematografic.

Provocările restaurării și digitalizării

Un subiect comun abordat de participanți a fost dificultatea de a restaura și digitaliza filmele vechi. Simonović a explicat că Muntenegru, de exemplu, nu dispune de echipamente sau cunoștințe tehnice suficiente pentru a realiza restaurări complete și că se bazează pe colaborări internaționale și proiecte finanțate de festivaluri mari, cum ar fi Cannes sau Veneția.

În România, situația este similară. Fulger a menționat lipsa unui buget adecvat pentru marketing și digitalizare, dar și necesitatea colaborării cu asociații și instituții private pentru a menține viu interesul pentru filmele de arhivă.

Moștenirea Iugoslaviei și impactul său asupra cinematografiei

Un punct de discuție interesant a fost legat de moștenirea cinematografică din fosta Iugoslavie. Simonović a explicat că, deși multe filme din acea perioadă erau comandate de stat pentru a susține propaganda comunistă, ele includeau adesea mesaje subversive sau stiluri inovatoare. Mișcarea cinematografică cunoscută sub numele de “Valul Negru” a fost influențată de realismul social și de noile valuri europene, producând opere valoroase, dar controversate.

Otilia Babără, regizoare participantă și ea la discuție, a adus o perspectivă emoționantă și profundă asupra modului în care arhivele personale pot deveni nu doar documente istorice, ci și materiale esențiale pentru explorarea identității și a legăturilor familiale. Filmul său, Love is not an orange, reprezintă un exemplu remarcabil de utilizare creativă a arhivelor private pentru a spune povești universale.

În Love is not an orange, Babără explorează fenomenul migrației masive a femeilor din Moldova în anii ’90, care, pentru a-și susține familiile rămase acasă, au fost nevoite să trimită pachete voluminoase cu alimente și cadouri. În schimb, copiii lor le trimiteau casete video – un ritual emoționant care le permitea să mențină o legătură fragilă în ciuda distanței. Prin aceste arhive intime, regizoarea surprinde complexitatea relațiilor dintre mame și copii, dar și transformările sociale și economice ale Moldovei în perioada post-sovietică.

Premiat la festivaluri prestigioase, precum Trieste Film Festival (Premiul CEI Central European Initiative),  filmul a fost proiectat la evenimente internaționale de renume, cum ar fi Visions du Réel și Doc Fortnight MoMA’s International Film Festival. Acest parcurs impresionant demonstrează relevanța tematicii abordate și impactul emoțional pe care îl are asupra spectatorilor din întreaga lume.

Victor Maxian Gălușcă a adus în discuție o altă dimensiune captivantă a utilizării arhivelor, demonstrând cum acestea pot deveni o punte către redescoperirea identității locale și a istoriei colective. Regizor format la Academia de Arte din Republica Moldova, Gălușcă a devenit cunoscut datorită descoperirii sale remarcabile din 2016: o colecție de aproximativ 4.000 de negative 6×6 realizate de fotograful Zaharia Cușnir, găsită într-o casă abandonată.

Această arhivă unică documentează viața din câteva sate moldovenești între 1953 și 1972, fiind cea mai mare colecție fotografică concentrată pe o zonă atât de restrânsă. Imaginile surprind momente de viață cotidiană, portrete pline de expresivitate și peisaje locale, oferind o perspectivă autentică asupra unei perioade istorice adesea ignorate în arhivele oficiale.

La panel, Victor a explicat că descoperirea a fost mai mult decât un simplu act de noroc. “M-a atras povestea acestor imagini – felul în care păstrează fragmente dintr-o lume dispărută, dar care continuă să existe în memoria colectivă.” a spus el.

Victor a subliniat importanța acestei arhive ca instrument educațional și artistic, arhivele precum cea a lui Zaharia Cușnir pot deveni surse de inspirație pentru generațiile actuale de creatori. Ele ne arată cum să privim cu atenție detalii pe care istoria oficială le trece cu vederea și să găsim frumusețea în simplitatea vieții cotidiene.

Colaborarea dintre artiști și arhive, exemplificată atât de Victor Maxian Gălușcă, cât și de Otilia Babără, demonstrează cum materialele de arhivă pot fi transformate în proiecte artistice relevante, care deschid noi perspective asupra trecutului și stimulează reflecția asupra prezentului.

Arhivele de film depășesc granița trecutului, spre dăruirea viitorului. Pentru că, în final, fiecare cadru restaurat, fiecare proiecție organizată și fiecare tânăr care descoperă un film clasic reprezintă o victorie – o dovadă că arta nu doar supraviețuiește, ci continuă să inspire.