Arta începe acolo unde privirea devine lectură

Prima parte a trilogiei Trei axe ale privirii: educație, intervenție, identitate începe cu articolul Arta ca alfabet: cum învățăm să vedem?, iar în cele ce urmează vom parcurge drumul pe care, mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi l-am făcut. Un drum al formării și al deformării deopotrivă, un drum care preponderent inconștient ne construiește modul de raportare la lume. Din păcate, însă, această construcție este șubredă, construită, în principal, într-un mod care nu pune accentul corect pe importanța educației vizuale sau a educației artistice reale. De unde plecăm?  Un studiu realizat în 2019 în România de către The Compendium of Cultural Policies&Trends, platformă de informare și monitorizare online care se ocupă cu generarea și recenzarea standardelor politice în domenii de interes guvernamental sau ale societății, arată că în clasele a V-a și a VI-a, doar 14,01% din totalul orelor predate sunt dedicate educației artistice (muzică, arte vizuale, etc.), față de științele care ocupă 22% dintre ore. Mai mult, doar 35% dintre elevi declară că au fost implicați activ în crearea de produse artistice, de la piese de teatru la expoziții sau obiecte decorative, iar un procent de doar 21% spun că au avut ocazia să învețe despre diferite forme de artă, arată un studiu din 2018 din cadrul Revistei de Pedagogie intitulat O privire de ansamblu asupra evoluțiilor recente în educația prin artă și patrimoniu în sistemul edicațional românesc, realizat de Angelica Mihăilescu. La nivel universitar, conform Raportului privind starea învățământului din România în 2022/2023 al Ministerului Educației, în 2022/2023 numărul de studenți înscriși la studii universitare de licență în domeniul fundamental Arte și științe umaniste a fost de 32.997, cel mai mic din ultimii 9 ani, ponderea fiind de aproximativ 8,1% din totalul studenților. Toate aceste date arată, deja, aspecte fundamentale ale peisajului autohton, și ne amintesc de prejudecățile și dificultățile unui domeniu care, de fapt, ar trebui să fie un teren fertil pentru creativitate, pentru dezvoltare personală organică, și – mai ales – pentru o înțelegere profundă și corectă a lumii în care trăim. A vedea nu este automat egal cu a înțelege. Analfabetismul vizual este incapacitatea de a „citi” imaginile care ne înconjoară, de a înțelege codurile, simbolurile și intențiile din spatele lor. Într-o societate în care comunicarea vizuală domină spațiul public, de la reclame și mass-media la rețele sociale și artă contemporană, această lipsă dealfabetizare nu este doar o lacună culturală, ci un handicap civic. Ea ne lasă vulnerabili în fața manipulării prin imagine, reduce capacitatea de a aprecia sau critica o operă artistică și, pe termen lung, erodează dialogul între artiști și public. Fără o educație artistică solidă, ochiul rămâne neatent, iar cultura se transformă dintr-un spațiu de înțelegere într-un decor pe care îl traversăm fără să-l vedem cu adevărat.

Unde am ajuns?

O alfabetizare vizuală include, în primul rând, dezvoltarea capacității de a citi, interpreta, contextualiza și critica imagini. Așa cum alfabetizarea literară ne permite să înțelegem un text scris și să îi detectăm nuanțele, alfabetizarea vizuală este esențială pentru navigarea într-o lume saturată de imagini. Un ochi neatent nu detectează contradicțiile dintre imagine și realitate, nu se întreabă cine și de ce a produs-o, iar reacția se rezumă la emoții în lipsa unui filtru critic. Un exemplu peste care am dat întâmplător, recent, este o postare legată de o sculptură care se presupune că ar fi Pasărea în zbor a lui Constantin Brâncuși. Primul paragraf al postării spune că, citez, „Constantin Brâncuși a devenit primul artist din istorie care și-a trimis opera în spațiul cosmic – „Pasărea în zbor” a ajuns pe Stația Spațială Internațională în 2014.” Lucrarea din fotografie – dacă este reală și nu generată prin inteligență artificială – nu redă o operă a lui Brâncuși, dar trăsăturile sculpturii pot induce în eroare privitorii. De ce? Bronzul lucios, aspectul aparent aerodinamic și grația lucrării sunt suficiente pentru a satisface citirea rapidă a imaginii într-o cheie de acest fel. Postarea care laudă acest eveniment are aproape 700 de distribuiri, 1,4 mii de aprecieri și 400 de  inimioare, urmate de 32 de reacții de uimire, 16 reacții de „susținere” și doar 2 de „haha” care ar putea traduce ironia celor care au reacționat. Comentariile sunt împărțite, dar există un număr suficient de mare de oameni care apreciază această postare, ba chiar constituie un motiv de revoltă că astfel de știri nu sunt mediatizate mai des. Desigur, sunt și utilizatori care condamnă postarea ca fiind falsă, realitatea fiind că întregul text redă o fabulație absolută în jurul ideii că pe ISS există o replică perfectă a celebrei lucrări Pasăre în zbor. Există chiar relatări ale comportamentului acestei sculpturi în condiții de imponderabilitate.

Un alt caz puternic mediatizat și care a primit din plin atenția publicului este cel al Hidrei din Iași, sculptura lui Costin Ioniță perturbând prin aspectul său liniștea și pacea ieșenilor care au declarat lovind operă că cel mai bine ar fi „să vină, să taie”. Aceste situații evidențiază, cu o claritate tulburătoare, necesitatea stringentă a alfabetizării vizuale în societatea noastră. Fără capacitatea de a analiza critic imaginea și contextul ei, ne lăsăm pradă unei lecturi superficiale și uneori eronate, care poate alimenta dezinformarea și miturile. Într-o eră în care fiecare imagine poate deveni virală, iar realitatea este adesea distorsionată, alfabetizarea vizuală devine un instrument esențial pentru a ne apăra de manipulare și pentru a păstra un dialog cultural autentic. A vedea înseamnă mai mult decât a privi, înseamnă a înțelege, a pune întrebări și a nu accepta lucrurile așa cum apar la prima impresie.

Concomitent, în școlile și liceele cu profil non-artistic, educația artistică rămâne  marginală și fragmentată, redusă la câteva ore pe săptămână sau chiar pe lună, adesea tratate superficial, sub forma unor pauze de respiro de la materiile consacrate ca fiind fundamentale. Legat de imagine în mod special, elevii nu primesc un ghidaj specific pentru a înțelege imaginea ca instrument de comunicare sau ca formă culturală cu rol critic în înțelegerea lumii înconjurătoare, ci doar să reproducă forme sau teme convenționale. Această lipsă de consistență creează o distanță majoră între realitatea vizuală saturată de media digitală, și abilitățile reale de lectură a imaginii. În contrast, liceele și facultățile de arte cultivă o elită vizuală bine pregătită, dar aparent izolată de restul societății. Viitorii artiști sau profesioniști în domeniul vizual sunt capabili să abordeze concepte estetice, dar discursul lor rareori se întrepătrunde fertil la nivelul celorlalte categorii non-specializate. Se creează o ruptură, în acest fel, între un grup majoritar lipsit de alfabetizare vizuală, și un nucleu educat artistic, dar adesea marginalizat și chiar neînțeles – într-o lume dominată de vizual.

Din nou, statisticile confirmă această fractură: conform Barometrului de Consum Cultural al Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală, în 2022 doar 30% dintre români au vizitat un muzeu sau o galerie de artă în ultimul an, procent mult sub media europeană. În plus, consumul cultural rămâne concentrat în mediul urban și în rândul persoanelor cu studii superioare, în timp ce la nivelul mediului rural, accesul este aproape inexistent, iar pentru majoritatea tinerilor, contactul direct cu arta contemporană rămâne nemediat corespunzător. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că reacțiile publicului larg oscilează între perplexitate, ironie și respingere, mai ales pentru acele lucrări care mizează pe abstract sau non-figurativ. De cele mai multe ori, ele sunt percepute ca fiind „fără-sens” sau chiar „farse”, tocmai din cauza lipsei unui minm bagaj de interpretare vizuală. Asta arată că problema nu este în arta contemporană în sine, ci în absența unui alfabet comun care să facă dialogul posibil.

Încotro?

Franța și Germania, spre exemplu, dezvoltă strategii prin care, în mod real și obligatoriu, cultura este integrată la nivelul curriculei. Aceste experiențe obligatorii fac parte din Parcours d’éducation artistique et culturelle (PEAC), în Franța, respectiv din „educația culturală” în Germania, și propun vizite la muzee, spectacole și ateliere cu artiști, activități mediate corespunzător. De asemenea, în Marea Britanie sunt promovate ateliere interdisciplinare prin intermediul muzeelor britanice, dar și al galeriilor de renume, arta vizuală fiind pusă în dialog cu literatura, istoria și filosofia. La nivelul țării noastre există exemple de bune practici, dar sporadice și dependente de inițiative locale sau ONG-uri, nu de o strategie națională concretă. Sunt promovate tururi ghidate, interactive sau chiar în colaborare directă cu artisți, dar și platforme online dedicate educației vizuale sau proiecte comunitare. Aceste lucruri dovedesc importanța colaborării dintre artiști, profesori și mediatori culturali, schimbarea fiind o urmare a acesteia – schimbare care rămâne, însă, nesusținută sistemic în scopul normării ei.

Cred că un prim pas ar fi introducerea unui curriculum minim de educație vizuală accesibil oricărei vârste, bazat nu pe tehnică, ci pe înțelegerea limbajului vizual: cum se citește o imagine? Cum se poate deconstrui un simbol? Cum se interpretează un context? Aceste informaii ar trebui să fie „la fel de fundamentale” ca alfabetizarea lingvistică, pentru că trăim într-o cultură dominată de vizual. Mai departe, fundamentarea ar trebui bazată și pe experiențe directe ca cele exemplificate mai sus, unde fiecare poate experimenta arta ca proces, nu doar ca produs finit. Prin această formă de practică se vor stimula gândirea critică, dar și creativitatea, și, implicit, imaginația și ca urmare a lor empatia prin raportarea la conținuturi și universuri externe nouă. În plus, cultivarea ideii că „a vedea” este un proces activ și reflexiv va duce la o interogare benefică din partea receptorilor: de ce a ales artistul această formă? Ce înseamnă acest simbol în contextul de azi? Cum mă raportez eu, ca spectator, la imagine?

Arta poate că este un limbaj universal, dar nu este suficient să îl înțelegem ca pe o formă universală și nativă. O alfabetizare vizuală este, în zilele noastre, un drept și o necesitate, iar privirea superficială este o formă de orbire.