Nimeni, în afara CNC-ului, n-a finanțat mai multe documentare românești (bune, unele chiar excepționale ) ca HBO România. Ăsta este și motivul pentru care orice nouă lansare mă face să freamăt de nerăbdare. Cum standardul fixat este, slavă domnului, înalt, nu tot freamătul se transformă în extaz…. Însă rar mi s-a întâmplat să am parte de două dezamăgiri din partea producătorului care ne-a dat Lumea văzută de Ion B., Toto și surorile sale sau Doar o răsuflare. Mai ales că amândouă documentare sunt regizate de cineaști tineri ale căror tentative anterioare m-au mișcat (24 găleți, 7 șoareci, 18 ani de Marius Iacob și Constantin și Elena de Andrei Dăscălescu). Cele două au în comun o ambițioasă structură „longitudinală” (acoperă o perioadă lungă de timp și au avut o gestație complicată – despre lungul drum al documentarului de la idee, la ecran, ne vorbește Marius Iacob aici). Se întâmplă în locuri speciale, cu un suflet obosit sau, poate, melancolic, ce par înțepenite în timp. Ambele sunt observaționale și, pe undeva, în asta constă și limitarea lor. Au fanii lor (Planeta Petrila a câștigat premiul publicului la Zilele Filmului Românesc), dar mie mi s-au părut încercări inegale, incomplete, deseori frustrante, întinse peste măsură. Eu sunt Hercule, cel puțin, pare lungit ca să se încadreze în formatul de televiziune de o oră, iar Planeta Petrila în cel de lungmetraj.
Cum bine spune și sinopsisul, Băile Herculane „este una dintre cele mai vechi stațiuni din Europa, unde acum câteva secole regii și reginele se scufundau în ape vindecătoare (…) Relu, Mitică și Gelu, trei maseuri, sunt ghizi prin labirintul unei grădini a edenului est-europene”. O grădina paradisiacă părăginită care arată ca un loc pe care l-ar fi filmat Aki Kaurismaki dacă s-ar fi îmbătat, în România comunistă, cu vodcă Săniuța.
Eu sunt Hercule e un documentar coral despre cele trei personaje de mai sus, structurat în capitole omonime. Însă personajul principal, cel care eclipsează totul în film, este stațiunea. Herculane nu e ca Petrila, un vestigiu ruinat al epocii comuniste, ci vine de mult mai departe. Astăzi, arată ca un oraș fantomă, ca un tablou optzecist comunist în tușe pastel, când șic, când dezolante, de un farmec decrepit. Iar Iacob, un grozav fotograf și operator, excelează pe vizual – pentru o bună bucată de vreme, instantaneele lui sunt balsam pentru ochi și surprind minunat bizareria unui spațiu care arată ca nimic altceva. Uneori, imaginea te transportă în timp ca o romanță languroasă și doar telefoanele mobile (și ele modele vechi) îți arată că e vorba de prezent. Suntem în raiul pensionarilor în căutare de loazir și la locul de muncă al maseurilor ambulanți ce trăiesc nomad, în rulote ticsite cu postere vechi de cinema și cutii cu aminoacizi. Corpurile durdulii, de vârstă mijlocie, se scaldă în izvoare termale și într-o dominantă cromatică verzuie, ca mătasea broaștei. E o decădență luxuriantă, dar și pătrunzătoare ca igrasia. Şi spectatorii se bălăcesc în aceste bule vizuale, până când filmul devine repetitiv ca tratamentele balneare. Câte masaje poți să vezi înainte să-ți doresti sa se întâmple ceva interesant sau să-ți pese mai mult de personaje? Doar Relu, o namilă de om, se detașează, însă și el rămâne superficial schițat. Îl vedem într-o discuție amuzantă despre condiția de gras cu un puști ce pare a-i fi fiu sau apostrofându-și tandru porumbelul. Pare însingurat.
În toată această leneveală lascivă, în tot acest cult al vitalității trupurilor decăzute, există și câteva acțiuni, cum ar fi proiectul unei noi statui a lui Hercule – protectorul stațiunii și modelul perfecțiunii fizice pentru coloniile de bâtrânei-, dar prea puține pentru un documentar de o oră. Nu e de ajuns să ai un loc fabulos și talentul să-l suprinzi, ai nevoie și de o arcă narativă sau/și de eroi atașanți.
Planeta Petrila are un motto: ,,Europa e un biet continent, Petrila e o lume.ˮ Și, totuși, excepționalul și stranitatea acestei lumi e puțin exploatată aici: se conturează aceleași peisaje dezolante ca în reportajele TV.
În fostul orășel minier, Ion Barbu, un fost topograf, acum artist (un „român frumos” deja faimos deja în blogosferă), încearcă să oprească „ecologizarea” minei (încurajată de directivele UE) adică, în termeni mai puțin birocratici, raderea de pe fața pământului a clădirilor exploatării. Sinopsisul instituie tonul activist al documentarului – e vorba de o luptă pentru salvarea istoriei și identității orașului natal. Doar că n-am prea văzut ceva ce merită salvat acolo, într-un oraș cenușiu și dezolant bun doar pentru un decor de film post-apocaliptic și nici ce metode s-ar putea găsi pentru împiedicarea destrămării comunităţii locale deja decimate. Teatrul underground și happening-urile pare a oferi un refugiu tinerilor care, mai târziu, cel mai probabil vor evada și ei din oraș în căutare de oportunități economice și educaționale (recunosc, mi-e greu să mă contaminez cu una cu două de sentimentul heirupist al „salvării prin artă”). Pentru minerii șomeri, aceste vestigii industriale par importante. Dar parcă nu atât ca slujbele lor, pe care liderul de sindicat, cu o figură expresivă, chiar tragică, încearcă să le apere. De câte ori petrecem mai mult timp cu ortacii, filmul se animă. Însă Barbu, excentricul activist, rămâne opac, redus doar la dimensiunea sa de artist mesianic, erou al clasei muncitoare, așa că acest portret virează des în hagiografie. Spre deosebire de liderul sindical, el nu riscă să-și piardă meseria sau sursa existenţei: reputaţia sa anti-sistem e în creștere, iar arta și festivalul lui pot găsi alte ziduri și clădiri în oraș. Poate l-am fi descoperit mai mult ca om, dacă Dăscălescu nu ținea atât de mult la perspectiva observațională. Bine folosit, meşteşugul pare organic, fără cusături. Când nu, pare contrafăcut. Tehnica pornește de la premiza (evident, falsă) că aparatul de filmat e un martor imparţial, ca o „muscă pe perete”. Acest stil detașat dezavantajează documentarele implicate, investigaționale. Personajele se exprimă doar prin conversațiile cu altele (replicile dintre mineri par câteodată „puse în gură”) sau atunci când vociferează singure. Da, există un moment când Barbu vorbește direct în cameră – dar în cea a unei echipe de televiziune care îi ia un interviu și pe care Dăscălescu o observă de la distanță (iarăși un truc artificios).
Sunt câteva scene care m-au emoționat- o doamnă din personalul minei încearcă în fiecare zi să-i inveselească pe ortaci pentru că nu se știe dacă se mai întorc la lumină; o situație cu potențial dezastruos e evitată în adâncuri și un zid e pictat cu numele minerilor morți, dar niciuna nu se dezvoltă într-o secvență mai amplă, în acel center-piece cu un focus unic, un început, mijloc și final. Documentarele nu sunt, până la urmă, foarte diferite de lungmetraje. Au nevoie de stil, dar și de substanță, de un loc cât o lume, dar și de personaje empatice, complexe.
