Ne place să ne gândim la sănătatea planetei, dar parcă şi mai mult ne place să ne etalăm pozele de vacanţă pe Facebook, spre invidia prietenilor. Puţini vor să afle ce consecinţe are faptul extraordinar că astăzi putem ajunge, cu o relativă uşurinţă, în orice colţ al lumii ca să facem selfie cu Palatul Dogilor sau cu un pui de elefant. Şi, totuşi, cu riscul de a vă strica zen-ul acumulat din vacanţele exotice, vă recomand câteva documentare care expun realitatea din spatele iluziei. Numai anul acesta, am avut privilegiul să văd două excepţionale despre partea întunecată a turismului de masă: Austerlitz (despre care am scris aici) şi Safari, care, în acest moment, poate fi vizionat şi pe ecranele româneşti.
Vânătorii de plăcere
La premiera de la Veneția a teribilului său documentar (Safari), regizorul Ulrich Seidl a fost acompaniat chiar de familia de vânători care apare în centrul poveștii. Și presa a luat-o în vizor, năpustindu-se asupra ei. Tocmai de aceea, Seidl a vrut să-și protejeze subiecții și i-a ferit de interviuri. Noul său „buzdugan” vizual e genul care îți provoacă și repulsie și mânie și fascinație bolnavă, adică fix acea combinație tipică austriacului. Safari urmărește turiști germani și austrieci care practică turismul de vântoare, în timp ce se târâie de-a bușilea prin tufișurile africane, hăituind și masacrând fauna locală. Tagline-ul îl descrie ca pe „un film de vacanță despre ucidere, un film despre natura umană.” Exact.
„Ce aveam eu în cap”, spune Seidl într-un interviu pentru Variety, „era chestiunea vacanței. Vacanța și vânătoarea.” În același interviu, austriacul insistă că a început filmul fără nicio idee preconcepută. „Sper că, din moment ce investighez stilul de viață al acestor oameni și le descriu sentimentele, publicul o să observe faptul că sunt înțelegător cu ei”. Ca spectator, însă, e greu să simți simpatie pentru acești prădători care încearcă să-și lecuiască ennui-ul existențial și foamea mic-burgheză de senzații tari, omorând specii protejate.
De ce vânează omul alb, se întreabă documentarul: pentru că poate, pentru că are bani, e plictisit și vrea „să se întoarcă la natură” (ca s-o distrugă). Seidl mai are și o altă explicație: „E o chestiune de putere”. El crede că e puțin probabil ca publicul să iasă de la proiecție cu dorința de-a merge la vânătoare. În schimb, ar putea începe să înțeleagă de ce eroii filmului sunt atât de atrași de safari. „Se simt puternici atunci când omoară un animal”.
În fiecare an, milioane de turiști dau năvală în Thailanda, în speranța de-a interacționa cu elefanții. Ei nu sunt vânători de trofee, sunt iubitori de animale, dar asta nu-i face mai puțin dăunători. Din ce în ce mai popularele „întâlniri cu elefanții” înseamnă multe lucruri, de la obținerea unui selfie cu puii, la călărirea un pachiderm prin junglă. Călătorii sunt lăsați să creadă că aceste excursii sunt normale – și, chiar mai rău – acceptabile. Documentarul An Elephant Never Forgets, realizat de actorul Joe Keogh, demontează fațada ce ascunde cruzimile traficului cu elefanți asiatici și ne arată că, dacă vrem să-i salvăm de la dispariție, trebuie să avem curajul să privim lucrurile în față. Pentru a ne arăta acest adevăr inconfortabil, dar necesar, filmul calcă pe urmele unor turiști britanici şi expune ce se întâmplă în spatele acestor întâlniri aparent benigne, foarte „instagramice”. Spectatorii se vor cutremura văzând condițiile de viață și de muncă ale elefanților captivi.
Tot un documentar proaspăt, din 2017, al lui Chris Lloyd examinează extremele la care s-a ajuns în goana de experiențe „ieșite din comun”. Regizorul analizează fenomenul „dark tourism” (turismul sumbru) care înseamnă deplasarea la locurile istorice asociate cu moartea și cu tragedia. În căutare de altceva, de frisonant și de macabru, unii oameni călătoresc la obârşia celor mai faimoase și mai oribile crime, cum ar fi casa demolată a lui Fred și Rosemary West, o familie „model” responsabilă pentru uciderea a cel puțin 10 fete și femei din zona Gloucester, Marea Britanie. Facem cunoștință cu un bărbat care conduce un „autobuz al sinuciderii” în Bridgend, pentru că orașul și-a căpătat notorietatea dubioasă ca fiind capitala sinuciderilor din Țara Galilor (mă întreb câți turiști atrage infamul Golden Gate doar pe acest motiv). N-ar trebui să ne mire prea mult aceaste stranii curiozități, dacă ne gândim că toate aceste locuri sinistre au plăcuțe comemorative de tipul „aici a trăit și a omorât X”.
Orașul global, coșmarul global
Sunt atât de multe documentare despre impactul negativ al turismului de masă asupra marilor orașe europene, încât există o serie dedicată doar Barcelonei. Cel mai cunoscut dintre acestea se numește The Last Street.
În Barcelona, ni se spune în sinopsis, rămășițele vechiului oraș întră în apele Mediteranei ca un paravan între plaja urbană și noul port, rezistând astfel atacurilor agresive ale dezvoltărilor imobiliari. Străzile districtului La Barceloneta, încă bântuite de un spirit marinăresc, zac sub umbra proiecată de apartamentele cu balcoane unde sunt atârnate rufe, iar localnicii știu că e vorba de noi locatari pentru că „nu le pun la uscat cum trebuie”. Filmul documentează lupta unor vecini cu gentrificarea și zugrăveşte caracterele unor barcelonezi get-beget care încă mai cred că pot salva savoarea originală a cartierului. Bye Bye Barcelona e mai puțin nostalgic și mai tranșant: metropola este distrusă de turismul de masă. Potrivit acestuia, orașul catalan s-a transformat într-un parc de distracții, un simplu decor pentru pozele de vacanță. Turismul, o industrie locală dominantă, riscă să strivească viața cotidiană obișnuită din inima urbei. În film, cetățenii nu mai suportă invazia turistică, buticurile de suveniruri, mizeria, bețivanii britanici gălăgioși. Sigur, orașul a făcut mulți bani (care, evident, n-au ajuns în buzunarele tuturor), dar cartiere populare precum El Born și La Barceloneta s-au transformat în circuri turistice. O mare parte din vină, ni se arată, o are guvernul municipal și felul prost în care a gestionat această „invazie”.
Veneția e unul dintre puținele orașe europene chiar mai turistice decât Barcelona, de unde localnicii au fost demult goniți. Pur romance și pur turism de masă. În The Venice Syndrome vedem cum una dintre cele mai frumoase citadele ale lumii se transformă, odată cu căderea nopții, într-un oraș fantomă. Întregi cartiere, de mult abandonate, sunt goale, structurile lor intrețind un mit ce satisface interese de business. 20 de milioane de străini vizitează orașul anual, ceea ce înseamnă o medie nebunească de 60.000 pe zi. Prin comparație, au mai rămas 48.000 de rezidenți, cam cât după epidemia de ciumă din 1438, doar că acum e vorba de o altă plagă, cea a turismului de masă. Viața urbană a orașului a colapsat, abia dacă mai respiră. Rămășițele ei sunt captive industriei turistice. Sinopsisul ne anunţă că filmul se vrea „un recviem pentru un mare oraș, o ilustrare a felului în care proprietatea comună a devenit prada unor privilegiați, o elegie pentru ultimii venețieni, pentru umorul și spiritul lor”. Dar și o poveste moralizatoare despre cum turismul, dacă nu e controlat, poate lăsa în urmă doar scheletul unui oraș.
Probleme în paradis
În Bali: The Dark Side of Paradise, reporterul de investigație Denham Hitchock ajunge în Bali ca să ancheteze crime oribile ale căror victime au fost australienii. Documentarul începe cu imaginea a două turiste năuce, stereotipuri ale superficialității și ale distracției decerebrate pe care insula, ca paradis al apelor cristaline și al copacilor de cocos, le oferă. Însă decorul de paradis e cam putregăit. Curând, publicul este expus unui montaj cu cluburi de noapte libidinoase, reconstituiri de jafuri, povestiri despre viol și statistici alarmante pe care nu le poți găsi în ghidurile turistice. Eroina principală a acestui documentar este Chris Ovenden, o mamă ce trece printr-un calvar, pentru că fiul său, Mark, a fost ucis în urma unui dubios accident de motocicletă. Ca și celelalte documentare citate (câteva dintr-o multitudine), te pune pe gânduri și te face să te uiți mai circumspect la reclamele ce promovează fațeta colorată, niciodată sordidă sau aglomerată, a ofertelor turistice. Turismul modern e o plăcere ce cauzează o grămadă de necazuri.
PS: pentru cei interesați să exploreze mai mult partea întunecată a turismului global, iată un site cu o mulțime de documentare foarte interesante pe subiect:
http://www.justraveling.com/mass-tourism/documentaries-shorts-mass-tourism/
