Prin tradiţie, festivalul de documentare de la Salonic te provoacă în diverse feluri: în primul rând, prin filmele care-ți testează inima și mintea, în al doilea rând prin vremea superbă ce te îmbie să zaci leneș la o tavernă până se întunecă sau se luminează. Însă anul acesta, tentaţia loisirului n-a mai fost o problemă, pentru că a plouat nonstop, așa că sala de cinema a devenit, practic, un refugiu. Poate că pe o vreme mai bună n-aș fi văzut unul dintre cele mai bune documentare ale anului proiectat la prima oră, într-o marţi.

Austerlitz, realizat de ucrainianul Serghei Losnitza, se întreabă cum e mai bine să rememorăm istoria. Nu prin turismul de masă, pare a fi răspunsul.
Într-o manieră pur observațională, cu o austeritate ce l-ar fi făcut invidios şi pe Frederick Wiseman, regizorul plasează câteva camere ascunse în diferite puncte din lagărul de concentrare nazist Auschwitz-Birkenau și înregistrează, fără comentariu, în planuri secvenţă lungi, alb-negru, hoardele de turiști. E aproape un film mut, sobru, însă bizar de captivant. Se aud doar câteva fragmente pasagere din discursurile ghizilor care se suprapun unele peste altele. Cum se comportă oamenii ce vizitează locul uneia dintre cele mai cumplite orori din istorie? Cu reverență, cu durere? Sau ca mulțimile tipice din jurul oricărei atracții turistice – făcând selfies, plimbându-se placizi dintr-un loc în altul? Răspunsul e, din păcate, varianta 2. Cadrele fixe, lungi, trenante pentru unii (spectacolul sălii de cinema, cu publicul care butona telefoanele, era un exercițiu mimetic cu cel de pe ecran), au fost hipnotice pentru mine. Turiștii intrau și ieșeau din câmpul meu vizual, cu priviri trist-curioase (puțini) și inexpresive (majoritatea); arătau ca zombi bântuind prin mall-uri sau prin galeriile de artă. Fără țintă, nerăbdători, obosiți, plictisiți. Parcă mergeau la plajă îmbrăcați de la second hand. Spectacolul tricourilor era și el fascinant: ba cu cranii pe ele, ba cu fraze de tipul „Cool story, bro”. Unii glumeau şi păreau chiar dezamăgiţi de experienţă. Siderant nu era faptul că mulți îşi faceau selfie cu băţul în faţa porţii cu inscripţia “Arbeit Macht Frei” sau chiar la crematoriu, ci faptul că restul părea complet indiferent la comportamentul acestora şi îi legitima. Imaginea mulţimilor ce năvălesc în curtea închisorii mi-a amintit, frisonant, de prizonierii înghesuiţi în trenurile morţii. Am fost uimită, furioasă și uneori abia mi-am stăpânit râsul amar.

AUSTERLITZ Trailer

Dar, cum exact, ar trebui să se comporte un vizitator aici, la locul unui eveniment folosit până la diluare de sutele de filme şi banalizat în tot felul de discursuri politice alarmiste? Mai poate avea el rezonanță emoțională? „Oamenii care veneau aici acum 40 de ani, veneau cu alt scop decât cei de acum”, spune Loznitsa într-un interviu pentru The New York Times. “Acum, nu-şi mai amintesc şi cred că nici măcar nu înţeleg unde sunt şi despre ce e locul ăsta”. Ar putea fi Auschwitz, ar putea fi Austerlitz, tot aia pentru mulțime, de la distanţa aceasta a istoriei. Loznitsa explică, însă, altfel titlul enigmatic, declarând că l-a împrumutat din ultimul roman al scriitorului german W.G. Sebald despre un profesor universitar cu părinți uciși în Holocaust care vizitează spațiul morții lor şi meditează asupra memoriei şi istoriei. Cineastul spune că documentarul e o variaţie asupra acestui roman. “Turiştii se uită la lucruri ca şi cum ar fi din altă lume. <<Ah, interesant>>. Ca şi consumatorii. E vorba de vânzarea tragediei în bucăţi mici. Aşa arată când stai la distanţă şi pur şi simplu observi oamenii.”

Într-un asemenea fast food istoric, e uşor să fii înghiţit de capcana turismului de masă şi să uiţi semnificaţia locului. Ghizii filozofează despre supunere și revoltă și își îndeamnă clienții să ia o pauză de senviş cu poante macabre: „Nu e ultima oară când veți mânca”.Vizitatorii se uită, caută, se uită din nou. Ce caută, până la urmă, ce speră să vadă? În jur sunt clădiri, ziduri, curţi interioare, celule. Nu şi victime, nu şi cadavre. Trecutul nu e acolo. Dar această curiozitate este tipic umană, mai bună decât uitarea. În plus, e foarte simplu să-i judeci pe cei din fața ta, din scaunul de spectator, după doar după câteva minute înregistrate de cameră. Şi e, oare, atât de rău că aceste lagăre atrag mulţimi record şi că Holocaustul e încă interesant? Mesajul filmului nu e condamnarea unor indivizi, ci a unei întregi experienţe care n-ar trebui să fie una ca oricare alta.  “Cred că trebuie să fie ca într-o biserică,” spune regizorul în acelaşi interviu. “Dacă vrei să te rogi pentru sufletele tuturor celor îngropaţi în ţărâna de aici, atunci vino.”