– Puteți citi prima parte aici –
Anul 2000. Am așteptat degeaba sfârșitul lumii. Am primit în schimb invitația de a intra în NATO, am scăpat de vize și am avut de ales între Ion Iliescu și CV Tudor. Sute de mii de români au fost păcăliți de FNI, iar la Primăria Capitalei se instala Traian Băsescu. Privit retrospectiv, anul 2000 oferă acum destul material pentru documentare. Cu ce se ocupau însă regizorii străini în această perioadă? Ca și românii, încercau să găsească un nou înțeles pentru un concept atât de folosit, încât semăna cu tricoul pe care îl avem cu toții prin dulapuri: ăla, cel mai comod, dar pe care l-am făcut „de casă“. Luați-vă, în minutele următoare, tricoul preferat, urmează partea a doua din saga intitulată „Genul documentarului: hibrid“. La fel de bine am putea numi cum genul hibridului este complicat prin definiție.
„Cadavre exquis“
Ce presupune această tehnică, împrumutată din literatură? O serie, o colecţie de cuvinte sau imagini care sunt adăugate, pe rând, de diferiţi autori, iar la sfârşitul acestui proces se obţine un tot. Pentru Pierre Reverdy, folosirea acestei metode a început undeva în 1918, pentru alt suprarealist, Andre Breton, în 1925. Şi tot în domeniul literaturii, îl putem cita, dacă trecem peste mări şi ţări, pe William Borroughs. În filmul documentar, thailandezul Apichatpong Weerasethakul a utilizat această tehnică în Mysterious Object at Noon (2000). Documentarul nu are scenariu, iar regizorul a călătorit în toată Thailanda, a intervievat oameni şi le-a cerut acestora să adauge propriile lor naraţiuni şi să continue, în acest fel, povestea de unde au lăsat-o cei dinaintea lor. Ca stil, Weerasethakul se apropie de filmul lui Abbas Kiarostami, Homework (1989).
Pedro Costa, In Vanda’s Room (2000)
Regizorul Pedro Costa urmăreşte viaţa de zi cu zi a Vandei Duarte, dependentă de heroină, în capitala Portugaliei. Filmul descrie şi viaţa cartierului (dacă putem spune așa) în care locuieşte personajul principal. Interesant, Vanda Duarte a jucat, ca actriţă, în filmul Osso, (1997), al aceluiaşi regizor. Cartierul Fontainhas devine treptat, din personaj secundar, protagonist. Filmările au durat un an, iar documentarul are o durată de trei ore. Interesant, cartierul Fontainhas a fost demolat între timp. Ce au făcut locuitorii după acest episod, aflăm din următorul film al regizorului, Juventude em Marcha (Colossal Youth, 2006).
Lisandro Alonso, Liberty (La libertad), 2001
Libertatea, un concept care însoțește omul de când lumea și pământul. Traversează epoci, continente, se bate cu fiarele sălbatice mai ceva ca Leonardo DiCaprio. Libertatea, până să ne-o înfățișeze în toată goliciunea sa postmodernă Jonathan Franzen a stârnit interesul, curiozitatea cineaștilor de azi și de ieri. Debutul în lungmetraj al lui Lisandro Alonso urmărește câteva luni din viața lui Misael, un tânăr tăietor de lemne, în Argentina. Regizorul insistă pe gesturi repetitive, pe caracterul solitar al eroului, pe necesități banal de umane (de la mâncat și până la… da, locul unde și Regele merge singur). „Alonso transformă banalul în poezie, poate chiar într-un mit“, remarca James Quandt.
James Benning, regizorul deasupra timpului
E cel puțin greu, chiar și-n acest articol care nu are pretenții de dicționar, să fixeze munca de peste 40 de ani a americanului James Benning. Aventurier prin natură, Benning s-a născut în Milwaukee, a trăit în Colorado, Illinois, Oklahoma, ca într-un final să se stabilească în Val Verde, California. Călare pe motocicletă sau în mașină, americanul a străbătut America și a povestit-o. Adept al formalismului, profesor la California Institute of Arts, Benning poate părea desuet, arogant. Nimic mai fals. De altfel, filozofia sa este cât se poate de simplă, nu simplistă: Artistul e acea persoană atentă la ce se întâmplă în jur care mai apoi dă raportul. De la One Way Boogie Woogie (1978), la California Trilogy – El Valley Centro (2000), Los (2001) and Sogobi (2002) 13 Lakes (2005) sau Ten Skies (2005), Benning a rămas fidel stilului său. Ruhr (2009) marchează ieșirea americanului din SUA, iar în Deseret (1995), RR (2008) sau 20 Cigarettes (2011) le dă timp subiecților săi să se manifeste. Timp cât vor ei, să ne înțelegem.
Hany Abu-Assad, Ford Transit
Este un regizor palestinian, nominalizat de două ori la Premiile Academiei Americane de Film:
În 2006, pentru Paradise Now și, din nou, în 2013, pentru Omar. Născut în Israel, se identifică ca fiind palestinian. A emigrat în Olanda, a ajuns inginer în industria aeronautică, dar un film în regia lui Michel Khleifi l-a făcut să aterizeze în lumea cinematografiei. A lucrat pentru BBC sau Channel 4 ca producător TV. Desigur, informațiile referitoare la identitatea sa sunt importante nu atât pentru a-i da biograficului ce e al biograficului, cât pentru a-l putea înțelege pe Hany Abu-Assad. Înainte să treacă la ficțiune, Abu-Assad a dat lovitura cu documentarele. Unul dintre ele este Ford Transit (2002).
Modelul Ford Transit este personajul care conduce telespectatorii într-o atmosferă de război, anesteziată de perioade de pace. Fordurile albe din film au aparținut cândva armatei israeliene. Acum, transportă oameni prin Palestina, ca urmare a Acordurilor de la Oslo. La puțin timp după ce au intrat în posesia palestinienilor, Fordurile au fost vândute și transformate în mașini de taxi.
Așa îl cunoaștem pe șoferul de taxi Rajai, care duce oameni din Ramallah în Ierusalim și viceversa. Așa îi descoperim fascinația pentru kamikaze, dar mai ales îi simțim frustrarea legată de viața lui. În fond, orice șofer de taxi din această lume are aceeași misiune: să găsească cât mai mulți clienți.
Introspecția nu avea cum să lipsească din catalog, așa că vă propun ca The Kid Stays in the Picture (2002). Documentarul lui Brett Morgen și al Nanettei Burstein este despre producătorul hollywoodian Robert Evans. Sigur, memoria este ridicată la rang de artă, dar filmul a rămas în memorie mulțumită folosirii pozelor animate (cunoscute astăzi ca efectul The Kids Stays in the Picture). Robert Evans a fost însurat de șapte ori. Ca șef la Paramount, numele său se leagă de producții precum: Love Story sau The Godfather, iar ca producător de The Chinatown. Iar dacă ați urmărit serialul HBO Entourage, personajul Bob Ryan seamănă destul de bine cu Evans.
„Este unul dintre cele mai oneste filme despre Hollywood, poate un documentar era necesar, devreme ce ficțiunea simplifică, într-un fel, lucrurile“, nota Roger Ebert.
– Va urma –
