Există legendarul “the american way of life” – iubește-ți țara, muncește din greu, urmărește visul american, fii cu frica lui Dumnezeu – și la fel de mitizatul `the american nightmare`, acea zonă crepusculară a eșecului, dar și a revoltei împotriva convențiilor,  populată de underdog, de marginalul evacuat de mainstream, însă privilegiat de literatură şi de cinema. Şi de aşa numitele pop anthems: So shave your face with some mace in the dark/Savin’ all your food stamps and burnin’ down the trailer park/ Soy un perdedor, I’m a loser baby so why don’t you kill me?

Ca să fim cinstiți, viețile periferice și persoanjele autodistructivi sunt mult mai interesante decât învingătorii, de aceea 4 dintre cele mai bune documentare ale lui 2016 (prizate cu nesaț la excelentul festival de film documentar de la Salonic, foarte bogat în ofertă și în vremuri de criză) au toate un lucru în comun: cartografiază viețile unor  junkeri tragici, unor rebeli sau paria care au ajuns fie idoli pentru generații, fie doar loseri fascinanți.

Janis J, fetiţa tristă a mamei

7 ani i-a trebuit regizoarei Amy Berg să pună cap la cap devastatoarea, dar și exaltanta biografie a lui Janis Joplin (Janis, Little Girl Blue). Văzută din primul rând, în sala mare a teatrului Olympios din Salonic, a fost o experienţă rock pură – mai rar un film despre un subiect atât de tragic care să-mi insufle o asemenea energie, pofta de viață de dans și, în general, de defulare hippie. Dar asta a făcut Janis şi muzica ei. Berg a presărat lucruri noi și lucruri vechi. Ceva vechi – vocea incredibilă, inimitabilă, și apetitul de-a arde ca un fluture la lampă – și ceva nou: o scrisoare care, primită la timp, i-ar putut salva viața într-o noapte sumbră de relapse.

Ceea ce înalță acest documentar cu mult peste biografiile stereotip e faptul că, în loc să-ți întărească prejudecățile despre Janis, junkerița de geniu, îți revelează o persoană a cărei faimă și stil de viață i-au eclipsat normalitatea. Dincolo de sfidarea rock, această icoană feministă era o fată bună ce-și dorea în permanență aprobarea și admirația mamei. Atât de…convenţional. Liantul între fragmentele de arhivă, mărturiile celor apropiați și arca narativă arhicunoscută (necunoscuta devine faimoasă, decadentă și moare) este dat de răvășitoarele și înduiosătoarele scrisori către mama ei (citite de vocea extrem de evocatoare a solistei Cat Power). Privată de afecțiunea acesteia, Janis lua dragostea oriunde o găsea.

Peggy G: Dependentă de artă

Peggy Guggenheim: Art Addict este primul documentar autorizat al acestei extraordinare matroane a artelor care a transformat o avere modestă, într-una dintre cele mai uluitoare colecții ale secolului XX. Regizoarea Lisa Immordino Vreeland ne arată că faimoasa colecționară era, ca și Janis, dependentă de artă și de expresivitatea ei și, ca urmare, pe cât de puternică, pe atât de vulnerabilă.

Aparent, Janis Joplin și Peggy Guggenheim, colecționara excentrică de artă, n-au nimic în comun. Două femei cu destine complet diferite și, totuși, cu vieți cumva similare: ambele au fost inadaptate care se simţeau pierdute și alienate în orașul natal şi care s-au mutat într-o metropolă ca să se împlinească şi să devină artiste. Janis se regăseşte şi apoi se pierde în muzica din San Francisco, iar Peggy în lumea artei moderne din Paris. Deși au atins „visul american”, ambele se simțeau atât de disperat de singure şi nefericite, că au devenit repede dependente de ataşamentul lor emoţional pentru felul nou în care experimentau lumea.  Documentarele nu cad nici în păcatul hagiografic, nici în cel al demitizării cu orice preț și reușesc să  onoreze amintirea celor două femei fără să le împingă de pe soclu. Janis a trăit acel sentiment intens de contopire şi de adulație pe care interpretarea (sau, mai bine zis eviscerarea) în faţa publicului i-o aducea. Atunci când cânta, lupta, de fapt, pentru viaţa ei; îndrăznea să  fie la cota ei cea mai vulnerabilă, mai veritabilă, mai neconvenţională şi mai scandaloasă. Dar a simţit prea mult şi a ars prea repede. Pasiunea ei neșlefuită şi intensitatea unică au făcut-o  mare, ca nicio efigie rock feminină înaintea ei. N-a fost doar o junkie, ci o eroină care a pătruns în noi teritorii.

Mark, vagabondul Vogue

You don’t understand. I coulda had class. I coulda been a contender. I coulda been somebody, instead of a bum, which is what I am. Terry (Marlon Brando), On the Waterfront

Când îl vedem prima dată pe Mark Reay, pare o creatură tipic newyorkeză – stilat, nonșalant, grizonant, șarmant. Îl observăm cum se mișcă, ca fotograf, în cercurile rarefiate și rafinate ale modei din Big Apple. Și, totuși, nopțile și le petrece, clandestin, sub o prelată, pe un acoperiș. Eforturile sale inventive, dacă nu de-a dreptul eroice, de-a păstra o aparență de player hip&cool fac substanța documentarului Homme Less regizat de  Thomas Wirthensohn. Reay ar putea fi un prototip Woody Allen– auto-reflexiv, sarcastic, nevrotic – doar că seara nu ajunge într-un apartament intelectual din Manhattan, ci pe ciment, în aer liber. Și nu pentru o noapte, două, ci pentru 6 ani. Povestea lui e bizară și atipică – un homeless care nu e veteran de război, șomer sau bolnav psihic – dar simbolică pentru prețul pe care îl plătești în New York ca să fii „în centru”. Bărbatul de 56 de ani are diverse joburi care i-ar fi adus o viață confortabilă în provincia americană, dar nu și în New York.  Ca manechin masculin, Mark a defilat pentru unele dintre cele mai mari nume din lumea modei. Ca fotograf, a avut în obiectiv supermodele. Ca actor part-time, a obținut roluri mici în show-uri și filme binecunoscute.

A văzut lumea și a trăit  spontan și liber de orice responsabilități, cam ca în fabula cu greierele și furnica. Acum, ce câștigă dă pe abonamentul de gimnastică, un seif cu valori, un telefon mobil, asigurare medicală și un senviș, două. Pare o vulpe bogată și argintie, dar viețuiește ca un șobolan. Ceva, undeva, nu s-a legat. Aparența sa e atât de înșelătoare și aura de succes atât de convingătoare, încât e Mark e intimidant pentru femeile care îl ocolesc, neștiind că, recunoaște el cu o sinceritate admirabilă, n-a mai avut parte de sex de o eternitate. Nu se victimizează, dar se psihanalizează – există un motiv pentru care a ajuns așa și asta se datorează, sigur, felului său de-a fi. Noi credem că se judecă prea aspru; nu e cu nimic mai prejos ca mulți alți concetățeni, complicați și perturbați emoțional. A avut ceva mai mult ghinion. Însă e ceva tipic american în încercarea lui de a raționaliza și a găsi o cauză în toate. Home Less n-ar fi funcționat dacă în centrul lui n-ar fi fost un personaj atât de magnetic și de intrigant.  De când documentarul a ajuns în circuitul festivalier, Reay s-a expus – la propriu – și a trebuit să plece din „reședința” ilegală. Acum trăiește când cu mama lui în New Jersey, când pe canapelele prietenilor.

Sam, o viaţă eşuată de neratat

Sam Klemke (și el de 50 și ceva de ani) a fost, probabil, primul Vblogăr al lumii, cu mult înaintea erei internetului. Acest loser chintesențial american s-a filmat compulsiv timp de mai bine de patru decenii. În 1977, pe vremea când era un grăsun de 19 ani cu aparat dentar, a început să înregistreze un monolog sub forma unui buletin de știri pe care îl numea ”update anual în ceea ce privește statutul personal”. Intenția sa era să reflecteze asupra anului care a trecut și să înșiruie țeluri pentru cel ce vine.  Gândiți-vă la un Boyhood real sau, mai aproape, la seria experimentală Up făcută de Michael Apted.  O viață, în mare, risipită, cel puțin conform criteriilor sociale general acceptate. În ciuda unor mici detururi de la existența liniară de perdant, Klemke rămâne un marginal, un caricaturist ambulant pesimist și gras ce trăiește cu părinții până la 40 și ceva de ani, fără familie sau reușite remarcabile. De-a lungul timpului, rolul camerei de filmat devine cel de confidentă care captează angoasa subiectului în toate nuanțele sale. Și asta e și șarmul filmului Sam Klemke’s Time Machine– o viață care, aparent, nu merită examinată, ajunge să fie înregistrată timp de decenii. Însă, printr-un gimmick ingenios, regizorul australian Matthew Bate reușeșe să o facă exemplară și, pe alocuri, chiar transcendentală.  În cele din urmă, internetul i-a dat lui Kleme șansa să aibă un public. În 2011, după ce a lansat pe net un montaj în time lapse, clipul a devenit viral și regizorul Bate a fost captivat. Klemke, cu inima deloc ușoară, a acceptat să-i înmâneze înregistrările  de o viață, iar documentarul rezultat a fost lansat la Sundance 2015.

Filmul trasează parelele între media socială, cu obsesia ei narcisistă de a filma totul, și omul care pare a fi originalul selfie guy sau măcar inventatorul filmărilor auto-confesionale. S-a spus despre film ca e fascinant ca o capsulă a timpului, dar și extrem de personal – suntem expuși la anxietățile existențiale ale lui Kleme divulgate cu o onestitate încântătoare și ajungem să ținem cu acest antierou, chiar dacă victoriile sale, ca și ale noastre,  par atît de trecătoare, iar eșecurile atât de durabile.