Din când în când, din ce în ce mai rar, ies din sala de cinema convinsă că am văzut nu numai ceva ce va schimba ȋnsuşi mediul, dar şi pe mine ȋnsămi. Un sentiment pe care, în ultima vreme, l-am avut mai mult la documentare decȃt la ficþiune. S-a întâmplat de două ori la acelaşi autor – Joshua Openheimer – ale cărui opere pot fi considerate nu numai capodopere artistice, ci monumentale repere umaniste. Regizorul reuşeşte să aducă la lumină crime atât de odioase şi, până de curând, cvasi-necunoscute, cu o forţă vizuală năucitoare, încât perspectiva unui Nobel pentru pace n-ar fi deloc exagerată. The Act of Killing a fost considerat de mulţi cel mai important document despre genocid de la Shoah (1985, Claude Lanzmann) încoace. Am avut şansa să văd această capodoperă uluitoare şi terifiantă ȋn premieră europeană la Berlin şi am vibrat cu groază, uluire, oroare şi devastare în sincron cu o sală ce contracara toate aceste sentimente copleşitoare cu rȃsete nervoase. Parcă aş fi fost calcată de un tavălug. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce văzusem: o fantă de lumină proiectată într-un vid moral absolut, o perspectiva asupra unei lumii unde crima odioasă nu numai că nu e pedepsită, ci chiar celebrată. în paralel cu adoraţia criticii, pelicula a generat protestele  guvernului indonezian, dar a însemnat şi începutul unei discrete re-examinări naţionale şi globale a acestor crime. Cineastul n-a cruţat nici marile puteri occidentale pe care le-a acuzat că, în anii 60, au ignorat holocaustul.

The Look of Silence, pe care l-am văzut la ediţia din 2015 a festivalului de film documentar de la Salonic şi pe care îl puteţi viziona săptămâna aceasta în cadrul Bucharest IFF, e ceea ce s-ar putea numi o compagnion piece; are ca punct de pornire tot perioada sinistră în care guvernul indonezian a vânat ca pe nişte fiinţe malefice mitice pe toţi cei suspectaţi de simpatii comuniste (se presupune că ar fi fost vorba un milion de suflete), cu ajutorul paramilitarilor şi al trupelor de gangsteri şi ucigaşi profesionşti. Dar vampirii sunt, de fapt, călăii: un criminal mărturiseşte că singura metodă care-l ajuta să nu-şi piară minţile după carnagiile repetate era să sângele victimelor, într-un soi de ritual voodoo.

Din punct de vedere formal, The Look of Silence e un film mai intimist, la antipodul spectaculozităţii primului – dar nu mai puþin răvăşitor-, ce privilegiază perspectiva victimelor. Un bărbat al cărui frate a fost răpit de armată în acea perioadă cruntă, află din The Act of Killing cum a fost el executat, chiar de la agresorii care se laudă în faţa camerelor. Adi, un optometrist ce trăieşte cu soţia şi copiii lui într-un sătuc, pleacă în misiunea solitară şi periculoasă de a-i confrunta pe torţionarii acum pensionaţi, sub pretextul că le ia măsuri pentru ochelari. Vrea să-i facă să vadă mai bine, încercând să ilumineze cea mai obscură şi mai greu de pătruns partea a minţii umane – răul profund. însă e puţină patimă revanşardă şi mai mult durere, stupoare, nevoie de înţelegere. Umanitatea lui Adi este pustiitoare, ca şi mama sa suferindă, desprinsă parcă din Un veac de singurătate, care adresează litanii fiului ucis. Cei doi au grijă de tatăl de 103 ani senil, regresat într-o stare larvară aidoma unei naţii amneziace ce-şi ignoră trecutul. Prezentul e redat prin lecţiile propagandistice cu care fiul lui Adi este îndopat la şcoală, un asalt psihic pe care părintele se luptă să-l anihileze. „întrebările tale sunt prea grele. Nu-mi plac întrebările grele”, protestează un călău destul de tulburat de amestecul străinului. Efectele crimelor se propagă neliniştitor la noua generaţie: o tânără, şocată de sadismul şi nebunia din trecut ale tatălui său, încearcă să-şi justifice loialitatea de fiică în faţa unui Adi plin de înţelegere. Uneori, revelaţiile provoacă schizme în familie, alteori rudele unite îl resping pe intrus ca pe un virus letal, refuzând orice formă de penitenţă.

Simplitatea demersului e şi aici dublată de imagini extraordinare, poetice, revelatoare: o metaforă leitmotiv e cea a fluturilor care încearcă să iasă din larve, agitându-se spasmodic. Dar, poate cele mai străpungătoare scene sunt cele în care Adi priveşte la televizor interviurile luate de Oppenheimer călăilor. Cu o expresie “tăcută” ce spune mai mult decât toate cuvintele.