Cel mai bun film românesc al lui 2014 e un documentar filmat într-un univers paralel. Regizorul Alexander Nanau se aventurează într-un loc în care puţini regizori români au avut curajul să pătrundă: cartierul Ferentari, un ghetou marcat de sărăcie, sordid şi droguri. într-un Bucureşti care s-a segregat în cercuri sociale concentrice, acesta este cel mai marginal. Mulţi preferă să-l ignore ca pe o irealitate. îndrăzniţi, însă, să-l urmaţi acum pe Nanau, pentru că acest documentar excepţional, filmat pe durata a 15 luni, este departe de a fi mizerabilist: e emoţionant, ba chiar răvăşitor, şi pe alocuri, “bruiat” de speranţă, umor şi de căldură.
Totonel (10 ani) şi surorile lui, Ana (17 ani) şi Andreea (14 ani), se lupta cu sărăcia lucie, abandonul social, tentaţia lumii subterane şi o mama monstruoasă- Siminica – aflată la închisoare pentru trafic de droguri (ficţiunea românească ne-a obişnuit cu familiile disfuncţionale, însă pentru aceasta ar trebui găsit un alt nume). La audierile pentru eliberarea condiţionată, Siminica susţine că a lăsat copiii cu fratele ei, dar documentarul ne arată clar cum aceştia sunt nevoiţi să se descurce singuri într-o garsonieră insalubră de confort 3, unde se încălzesc la un reşou improvizat şi unde sora mai mare îşi aduce prietenii ca să se drogheze. Ana nu mai poate fi salvată, dar Toto şi Andreea nu vor să cedeze: tatăl nu e nicăieri, însă copiii găsesc o familie adoptivă în asistenţii dintr-un centru social. Acolo învăţă să scrie şi să citească – energicul Toto se descurcă mai bine, dar Andreea e prea copleşită de griji ca să aibă rezultate şcolare. Fata şi dă seama că singura lor soluţie e să rămână uniţi, aşa cum admite într-un jurnal pe care-l ţine la aparatul de filmat.
Nanau privilegiază perspectiva detaşată, observaţională şi ne-intervenţionistă: eroii săi şi cei din jurul lor acceptă camera ca pe un martor nevăzut. Descoperim încetul cu încetul mediul, oamenii, povestea, drama. Şi începe să ne pese din ce în ce mai mult de aceşti doi fraţi şi de lupta lor de-a dreptul eroică de a-şi depăşi condiţia. Toto e un dansator talentat care participă la antrenamente într-un club de breakdance al cărui instructor – un adolescent – are calităţi de speaker inspiraţional, dar că mult mai autentic. Şi el şi alţi asistenţi sociali sunt prezentaţi ca nişte persoane bine intenţionate ce se luptă pentru a-i recupera pe copii, o perspectivă mai puţin văzută (sau chiar deloc) în filmele româneşti social-nihiliste.
Momentul de fericire pură a lui Toto atunci când e selecţionat pentru concursul de breakdance sau cel emoţionant în care Andreea e convinsă să se mute cu fratele ei într-un orfelinat, sunt câteva dintre cele mai puternice secvenţe ce se adună într-un soi de thriller real pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură. Le ţii pumnii acestor copii să izbutească; faptul că au supravieţuit până acum cu spiritul nealterat este în sine un miracol. Nanau are curajul să insinueze că singura soluţie pentru cei doi ar fi să se rupă definitiv de “familia” reală. însă mama lor are alte planuri pentru ei şi atunci când iese din puşcărie, parcă toate speranţele se destramă.
“Toto şi surorile lui” continuă să te obsedeze multă vreme după ce l-ai văzut. M-am trezit gândindu-mă des la soarta copiilor. Oare ce mai fac? Au reuşit ei să scape de influenţa malefică a mamei sau aceasta i-a tras după ea în hăul dependenţei de droguri? Sper din tot sufletul să fi reuşit să se salveze…. Altfel, umanitatea s-ar mai împuţina cu încă o măsură.
