Agnès Varda, singura femeie regizor a Noului Val Francez, continuă să-i inspire pe tineri chiar și în zilele noastre (pe mine una, sigur). Stilul său e un soi de hibrid între ficțiune și documentar, notabil în opere precum precum „La Pointe Courte” (1956) – film ce a deschis poarta către noul val și se distinge îndeosebi prin latura documentaristă, prin atenția acordată fotografiei și înregistrării locațiilor. Neavând o școală de film în spate (dar cu un interes major pentru pictură, sculptură și fotojurnalism), Varda s-a remarcat cu „La Pointe Courte” ce i-a adus ulterior câteva comisioane, propunându-i-se după un scurt timp să realizeze niște documentare. „Cléo de 5 à7” (1962) i-a asigurat un loc în zona arthouse unde a continuat să evolueze și să se diferențieze de alți cineaști francezi printr-o obiectivitate radicală, deseori acompaniată de statement-uri feministe și corecte din punct de vedere politic, observabile nu doar în filmele de ficțiune, ci și în numeroasele documentare produse de-a lungul anilor.

O tendință des întâlnită în documentarele lui Varda este studiul aprofundat asupra oamenilor și asupra spațiilor în care aceștia trăiesc sau își desfășoară activitatea. Aceste portrete sau așa cum îmi place mie să le denumesc, tablouri vii, sunt lipsite de un caracter psihologic pronunțat dar oferă o sistematizare obiectivă a subiectelor alese. Mai jos, un top 5 personal al documentarelor realizate de Varda (ordinea este aleatorie):

„Les glaneurs et la glaneuse” („The gleaners and I”) este un documentar din 2000 care urmărește o serie de spicuitori (traducerea oficială a termenului francez „glaneur”) sau culegători în căutarea lor după mâncare, tot felul de brizbrizuri sau alte obiecte aruncate. Filmul îi vizează atât pe cei rurali (evocând de multe ori imagini vechi, de arhivă), cât și pe cei urbani pe care îi întâlnim în fiecare zi pe stradă, și vorbește pe scurt despre oamenii ale căror familii au fost „spicuitori”. Varda petrece mult timp analizând munca acestora cât și relațiile interumane, încercând să critice subtil percepția superficială a publicului față de acest soi de ocupație. Spre exemplu, Varda îl portretizează în detaliu pe Alain, un „spicuitor” urban cu o diplomă de master și care îi învață limba franceză pe imigranți. Documentarul lui Varda se remarcă prin folosirea camerei de mână și prin numeroase unghiuri și tehnici nonconvenționale. Mai mult decât un portret al meseriei acestor persoane, „Les glaneurs et la glaneuse” poate fi catalogat deseori o autobiografie (notabilă din titlu prin acel „I” sau femininul „glaneuse”) inovatoare, plină de joculețe vizuale; așa cum este secvența în care aceasta nu termină înregistrarea iar camera filmează cum atârnă capacul lentilelor sau secvențele în car apar șuvițele de păr gri, mâinile îmbătrânite care încadrează central camioanele de pe șosea.

„L’Univers de Jacques Demy” („The world of Jacques Demy”) este cel de-al treilea film pe care Varda îl face despre soțul ei dar este diferit față de „Jacquot de Nantes” care ficționalizează într-o anumită manieră copilăria lui Demy, și diferit față de „The Young Girls Turn 25”, ce reamintește într-o manieră nostalgică making-off-ul filmului „The Young Girls of Rochefort”. Acest documentar oferă o perspectivă personală biografică, în care include diferite clipuri intime  din aproape toate filmele lui Demy, cât și mărturii ale persoanelor care îl admirau sau care lucraseră cu el. Documentarul arată viziunea quasi-romantică a lui Demy asupra lumii, pe care o putem regăsi în majoritatea filmelor sale (spre exemplu în „The Umbrellas of Cherbourg”), cât și o parte mai ascunsă, mai tăioasă a realității cotidiene în care ilustrează conflicte sociale („A Room in Town”), sărăcia Evului Mediu („The Pied Piper”) sau conflictul din Vietnam („The Model Shop”). Printre cele mai frumoase momente din acest documentar se numără întâlnirea apropiată cu amintirile personale ale lui Varda și ale celor doi copii pe care îi au împreună, Mathieu și Rosalie, cât și numeroase secvențe cu Demy pe platourile de filmare sau cadre dintr-un home movie în care François Truffaut și Jim Morrison îi fac vizite în timpul pregătirilor de filmare.

„Daguerréotypes” este un documentar (difuzat și pe canalele de televiziune) realizat de Agnès Varda în 1975 ce ilustrează instantanee și mărturii ale locuitorilor și comercianților de pe strada Daguerre, porțiune aflată între numerele 70 și 90. Camera statică suprinde viețile cotidiene ale vecinilor săi fără ca filmul să ia forma unui reportaj sau al unui omagiu, ci, mai degrabă, cea a unui eseu poetic care punctează subtil aspectele sociale ale vieții. Micro universul surprins de Varda are puterea de a vorbi despre munca acerbă a cineastei și despre reflecțiile radicale, pe alocuri incisive. În ciuda acestei aparențe, „Daguerréotypes” vorbește despre aspirațiile și visele ascunse ale ființelor umane.

„Salut les Cubains” din 1971 este un foto-montaj realizat de Varda ce documentează și explorează viața tumultuoasă și exotică a Cubei, aplicând o rețetă întâlnită la camarazii francezi, Chris Marker și Alain Resnais. Mai mult decât atât, în 2015 curatorul Clément Chéroux descoperă o serie de fotografii făcute de Varda în timpul excursiei în Cuba necunoscute (pe care Varda nu a dorit să le includă în fotomontaj). Filmul lui Varda este un expozeu sau, mai bine spus, un eseu video în care gândurile regizoarei se întâlnesc cu imaginea captată. Atenția și respectul față de oameni au făcut-o pe Varda să nu politizeze într-un anume fel discursul documentarului (cele două voci narative, cea a cineastei și cea a lui Michel Piccoli întrețin un ritm alert, entuziast), ci, mai degrabă, să țină ochii deschiși și să chestioneze, să întrebe oameni pe stradă, să descopere fiecare amănunt în parte. Fervoarea străzilor și extazul relațiilor interumane sunt surprinse prin portretele intense și amplasarea persoanelor fotografiate în spații cunoscute acestora. Varda își descrie tonul echilibrat al filmului ca fiind „socialism și cha-cha-cha”.

„Les plages d’Agnès” („The Beaches of Agnès”) este un eseu autobiografic realizat de Varda în 2008, în care cineasta revizitează frânturi ale memoriei, locuri familiare din trecut, celebrând 80 de ani în fața camerei. Atmosfera de sărbătoare și bucurie este puternic evidențiată printr-o varietate de tehnici: Varda combină creativ fotografii vechi și noi (cu membrii familiei, vechi colaboratori, admiratori, iubiți etc.) cu diverse contexte și situații ce se folosesc de tematica plajelor maritime. Acest eseu surprinde și reflectă, pe lângă multe alte documentare realizate de Varda de-a lungul anilor, sensibilitatea artistică a cineastei franceze, stilul ei de viață, memoriile încețoșate și, totuși, atât de prezente în imaginarul cinematografic. „Les plages d’Agnès” mai reprezintă și o ilustrație a sufletului călător al cineastei, al cărei menire a fost să colecteze și să examineze minuni ale acestei lumi.