Cinematograful pe canapea. Așa s-ar putea numi obsesia filmelor de a se privi în oglindă (poate cea mai recentă încercare este Birdman). Fie prin ficțiuni care-au scris istorie, (Sunset Boulevard și The Player, Irma Vep și Woman in a Septic Tank), fie prin documentare. Lumea larger than life a vedetelor și-a filmelor cult dar și poveștile, nu de puține ori senzaționale, ale unor filme și personaje mai puțin remarcabile.

Un top parțial și obiectiv (vorba vine) cu documentarele care investighează cinema-ul și monștrii lui sacri trebuie să ia în calcul și istoria, și anecdotele și modul filmelor de-a reflecta, uneori influența, lumea și cultura în care trăim.

10. Remake, Remix, Rip-Off: About Copy Culture & Turkish Pop Cinema

(Cem Kaya, 2014)

Epoca de aur a clonelor cinematografice Made in Turkey (anii 60-70) este documentată prin imagini de arhivă și interviuri cu protagoniștii ei. Regizori și actrițe, scenariști și cascadori povestesc cu nostalgie și umor vremurile în care cinematografia turcă producea pe bandă rulantă xeroxuri demențiale și demente după toate blockbusterurile americane. Documentarul abundă în umor, dar oferă celor nefamiliari cu subiectul o listă de “dubioșenii” delirante pentru viitoare vizionări. Măcar cu un Spiderman turcesc (3 Dev Adam) tot suntem datori.

09. From Caligari to Hitler: German Cinema in the Age of the Masses

(Rüdiger Suchsland, 2014)

Studiu academic, dar accesibil despre gloria cinematografului german. Perioada vizată, Republica de la Weimar (1918-1933), a dat naștere expresionismului german și a culminat cu documentarele olimpice ale lui Leni Riefenstahl. Teza este simplă și tulburătoare: modul în care colapsul militar, economic și social al unei țări dă naștere unor mișcări extreme și, mai ales, felul în care demonii și incertitudinile epocii sunt puse pe peliculă. Umorile mentalului colectiv, organizate de industria germană interbelică de film devin capodopere (Nosferatu și Caligari, The Last Laugh și  Nibelungii) și scriu istoria filmului. Desigur, sunt prezentate și  tulburările sociale care îl aduc pe Hitler la putere.

08. Hitchcock/Truffaut

(Kent5 Jones, 2015)

În anu 1966, Francois Truffault trece Atlanticul pentru a-l intervieva pe Alfred Hitchcock. Rezultatul este este o ocazia unică de-a trece dincolo de peliculele clasice ale protagoniștilor și de-a avea o perspectivă intimistă asupra modul de-a funcționa nu doar al filmelor lui Hitchcock ci efectiv al cinema-ului. Suspansul și teroarea, montajul și influențele asimilate (organic  sau intelectual de regizor) sunt servite amical și doct spectatorului, atât din imaginile de arhivă, cât și din intervențiile ulterioare ale unor titani. De la Wes Anderson la Martin Scrosese și de la Olivier Assayas la  David Fincher tot panteonul cinematografic participă din plan secund la dialogul, prelungit peste decenii, dintre Hitchcock și Truffault.

07. From Romero to Rome: The Rise and Fall of the Italian Zombie Movie

(Calum Waddell, 2012)

Până să ajungă protagoniști în filme mainstream pentru adolescenți (Resident Evil) și adolescente (Warm Bodies) zombi erau personaje și motoare pentru cinemaul underground și de  serie B. Istoria filmelor italiene cu zombi (și nu doar) este pe cât de fascinantă, pe atât de amuzantă. De la oroarea din Night of the Living Dead (1968) până la sleaze-ul total al filmelor lui Bruno Mattei și Lucio Fulci n-a fost decât un pas. Logic din punct de vedere comercial, dar spectaculos de capabil să demoleze tabu-uri și să exploateze dorința deloc cuviincioasă de violențe și orori a subconștientului publicului.

06. Jodorowsky’s Dune

(Frank Pavich, 2013)

Înainte de ecranizarea lui David Lynch, romanul lui Frank Herbert ar fi trebuit să ajungă pe ecrane într-o cu totul și cu totul altă formulă, cu Alejandro Jodorowsky la regie și cu o distribuție de-a dreptul galactică; Salvador Dalí, Orson Welles, Gloria Swanson, David Carradine, Mick Jagger. Ce s-a întâmplat? În primul și în primul rând Jodorwosky, ferm decis să nu facă rabat nici de la viziunea lui transgresivă, în al doilea rând durata estimată (vreo 14 ore!) și în al treilea rând multiple alte detalii pe cât de absurde pe cât de sublime. Din proiectul care nu s-a întâmplat au rezultat însă filmele din seria Alșien și benziile desenate ale lui Joodorowski. Pe scurt, unul dintre cele mai influente filme SF din istoria cinema-ului nici măcar n-a existat vreodată!

05. Listen to Me, Marlon

(Stevan Riley, 2015)

Merită să nu ținem cont de gramatică când spunem că mai legendar și mai monstru sacru decât Marlon Barndo este de-a dreptul imposibil. Pentru documentarul lui Riley, regizorul a făcut apel la sutele de ore de înregistrări audio pe care însuși Brando le-a făcut. Pentru el, ca jurnal, psihanaliză, confesiuni.  O viață întreagă, plină de glorie dar și de drame, o întreagă filozofie cu topping de cinism asupra faimei și Hollywood-ului, o perspectivă unică din interiorul unei minți perfect lucide. Ilustrat din plin cu imagini din filmele lui Brando, dar și cu home-movies, documentarul în care Marlon ”se vorbește” singur este tectonic și  brutal de onest.

04. Hearts of Darkness: A Filmmaker’s Apocalypse

(Fax Bahr, George Hickenlooper,Eleanor Coppola, 1991)

La premiera de la Cannes, Francis Ford Coppola a declarat despre Apocalypse Now: ”NU este un film despre Vietnam, ESTE războiul din Vietnam”. Un deceniu mai târziu documentarul despre filmările pentru Apocalypse Now confirmă definiția aparent melodramtică și exagerată a lui Coppola din 1979.

Apocalypse Now a dus studiouri în pragul falimentului, pe Coppola în pragul infarctului și o ditamai furtuna peste o echipă deja exasperată și extenuată de la haosul prelungit. Imaginile de pe platourile de filmare, din camerele de hotel  sau din junglă sunt mai mult decât un document important pentru istoria cinema-ului, reprezintă fragmente și confesiuni dintr-un infern care-a generat una din ultimele capodoperele cinematografice.

03. Lost Soul: The Doomed Journey of Richard Stanley’s Island of Dr. Moreau

(David Gregory, 2015)

Un film SF, ecranizat după un roman clasic (Insula doctorului Moreau). O producție mare, un regizor englez pasionat de șamanism, producători scăpați de sub control, actori angajați pentru câteva zile rămași prin jungle câteva luni, Marlon Brando perfect insensibil la orice, costuri rampante și eșec generalizat. Povestea filmului pe care ar fi trebuit să îl facă Richard Stanley e pretext pentru un documentar amuzant și fascinant, dar finalmente amar, de o importanță deloc marginală. Putem vedea ”live” modul falimentar (din toate punctele de vedere) al Hollywood-ului de-a face filme ”pentru cât mai multă lume”, pe care nici măcar cei implicați în proiect nu simt nevoia să le vadă vreodată.

02. L’enfer d’Henri-Georges Clouzot

(Serge Bromberg, Ruxandra Medrea, 2009)

Fascinant, stilat și halucinat, Infernul lui Clouzot este un film care nu s-a întâmplat. Documentarul despre filmul care n-a fost amestecă materiale de arhivă cu docu-dramă și reușește să construiască un edificiu cinematografic cel puțin la fel de intrigant ca Infernul pe care Henri-Georges Clouzot a început să-l pregătească, dar nu l-a putut termina. Romy Schneider și Serge Reggiani strălucesc din materialele filmate pentru repetiții și testele multiple tehnice, modul minuțios-obsesiv în care Clouzot își pregătea filmele este un document al unui mod de-a face Cinema demult apus.

01. Histoire(s) du cinéma

(Jean Luc Godard, 1988-1998)

Regizor de geniu și cinefil absolut, Jean Luc Godard își pune cap la cap obsesiile și observațiile despre un secol de cinema. Cele 8 epsioade cu durate inegale sunt colaje din imagini și secvențe iconice, dar și obscure montate cu intervenții sporadice din off ale lui Godard. Mai mult colaj decât documentar, mai mult ars poetica decât istorisire a cinema-ului, proiectul este intens și elegant, declamativ și subtil. Un itinerariu extrem de personal prin labirintul vizual al unei arte pe care puțini au iubit-o și izbit-o cum o face JLG. Cel mai cel documentar de cinema este personal și amplu, o declarație de dragoste și un dispozitiv intelectual de nerefuzat pentru orice cinefil.