De la Woodstock (1970) la Glastonbury (2006) -ma refer doar la documentarele despre festivaluri-, lumea muzicii s-a schimbat, în universalitate și globalizare.

Pe vremuri, rockumentarul era un gen mai puțin răspândit, acum e super mainstream. Odată era ceva rarefiat, în funcţie de cum regizorul prindea o cameră profi sau un 8 sau 16 mm, acum toate telefoanele filmează pe stadion sau în sală, disperate să imortalizeze ceva personal, și toată lumea spune poveștile rock, toate personalitățile și secretele ni se dezvăluie, prea multe și prea mult.

Mama, tata, unchiul, vărul și bunicul rockumentarului de azi, adică întreaga lui familie disfuncțională se regăsește în This is Spinal Tap (1984)  care este însă un mockumentray, dar este perfect, este alegerea mea pe o insulă pustie. De ce? Fiindcă This Goes to Eleven.

 Acum, iată câteva repere din ultimii 10 ani (hai, 12), cele mai importante și de luat aminte, apoi de ascultat din nou. Ar mai fi putut fi Beware of Mr. Baker (2012), Crossfire Hurricane (despre Rolling Stones-2012), Cobain-Montage of Heck (2015), Amy (2015), sau noul film despre albumul lui Nick Cage (2016, nevăzut încă), dar sunt dincolo de primele 10 poziții. Punct și de la capătul grifului, cronologic !

–
Metallica: Some Kind of Monster (2004)
Regia: Jack Berlinger, Bruce Sinofsky

Metallica în terapie, şi în particular. Episoade în timpul înregistrărilor la discul St. Anger, despre criza trupei şi criza personală, lucruri nebănuite care i-au făcut pe metallici mai umani şi le-au recâştigat încrederea fanilor, dezamăgiţi de noul sound, plecarea lui Jason Newsted, şi scandalul Napster. Angajarea noului basist Robert Trujillo, implicarea unui terapist în procesul de întregistrari al albumului, împăcarea cu Dave Mustaine membru original, dat afară la începuturi (care şi-a format propria trupă Megadeth), şi umbra morţii basistului original Cliff Burton, care a planat asupra carierei lor ulterioare. Independent Spirit Award pentru cel mai bun documentar.

–
No Direction Home (2005)
Regia: Martin Scorsese

După seminarul The Last Waltz (1978), maestrul Martin Scorsese revine pe scena muzicală cu un documentar care arată cum s-a transformat Bob Dylan dintr-un folkist angajat politic de tip Woody Guthrie, într-un artist care a şocat şi şi-a îndepărtat publicul fidel, atunci când a ales să cânte electric şi să devină altceva decât ceea ce se aştepta de la el. Anume, perioada 1961-1966, în care a cochetat cu boema beat din Greenich Village, a flirtat cu Joan Baez şi a fost mentorat de Johnny Cash. Acest film i-a redeschis apetitul lui Scorsese pentru pasiunea sa primară, rock-ul, tot el a realizat filmul concert Rolling Stones, Shine a Light în 2006, si un documentar despre George Harrison, Living in the Material World, în 2011.

Joe Strummer: The Future Is Unwritten (2007)
Regia: Julien Temple

Personalitatea lui Joe Strummer, liderul de la The Clash şi în final de la Mescaleros, dispărut în 2002, influenţa sa covârşitoare în epocă, în lumea muzicală şi nu numai, moştenirea muzicii sale e documentată minuţios şi din punct de vedere personal, de către cel mai important regizor de rockumentar şi punkumentar englez, Julien Temple, prieten apropiat cu Strummer. Temple şi-a început filmografia alături de Sex Pistols şi Malcolm McLaren cu The Great Rock ‘n’ Roll Swindle, în 1980, revenind asupra subiectului din cu totul altă perspectivă în 2000, cu The Filth and the Fury. British Independent Film Award pentru cel mai bun documentar.

Anvil: The Story of Anvil (2008)
Regia: Sacha Gervasi

Viaţa bate filmul ! Adevăratul Spinal Tap. Trupa canadiană Anvil (heavy metal, fondată în 1978), era destinată faimei, dar destinul s-a opus. Cu toate acestea ei nu s-au dat bătuţi şi au continuat. Şi indiferent ce intemperii tragi-comice au întîmpinat în odiseea lor de tip Don Quichotte, cei doi de la Anvil (nicovala) nu s-a lăsat îndoiţi. Lăsaţi baltă de promoteri escroci şi cu concerte în locuri care de care mai fantasmagorice, au ajuns chiar şi în Transilvania (Tg. Mureş) la un festival de rock greu ! Un extrem de emoţionant şi de puternic film motivaţional, multipremiat, mai mult ca orice despre prietenie şi perseverenţă.

It Might Get Loud (2008)
Regia: Davis Guggenheim

Trei generaţii de chitarişti într-un singur film, un dialog ca un jam session prelungit. Legendarul Jimmy Page (Led Zeppelin), profesionistul sobru The Edge (U2) şi excentricul Jack White (White Stripes, Raconteurs, The Dead Weather), o combinaţie extrem de ciudată de pus alături, îşi explică unul altuia profesiunea de credinţă, influenţele şi alegerile. Despre plăcerea de a face muzică, despre instrumente, sound, inspiraţie, tehnică şi tehnologie. Un favorit al festivalurilor de film, de la Toronto la Berlinală.

Lemmy (2010)
Regia Greg Olliver, Wes Orshoski

„49% Motherf**ker, 51% Son of a Bitch”, spune chiar el despre el însuşi. Un portret franc şi extrem de uman al unuia din cei mai notorii hellraiser-i/troublemakers, Lemmy Killmister, basistul şi liderul trupei Motörhead, filmat în intimitatea sa. Despre cariera sa turbulentă, începută ca roadie pentru Jimi Hendrix !, perioada Hawkwind şi mitul Motörhead, diferenţa dintre imaginea de pe scenă şi cea reală, relaţia cu fiul său, Paul şi cu stripteuzele din barurile în care-şi face veacul, colecţiile sale personale cel puţin inedite. Plus interviuri cu greii genului, de la Alice Cooper la Dee Snider, Slash, James Hetfield, Marky Ramone şi chiar Billy Bob Thornton.

Michel Petrucciani (2011)
Regia: Michael Radford

Chiar înainte de moartea sa, la 36 de ani din cauza unei banale pneumonii (!), genialul pianist de jazz francez, Michel Petrucciani a cântat şi în România, la Ateneul Român. O performanţă impresionată şi emoţionată. Regizorul britanic consacrat, Michael Radford (1984, Il Postino, B. Monkey, Neguţătorul din Veneţia), a creat un portret în detaliu al unui muzician unic, cu un handicap major (nanism), din imagini de arhivă şi interviuri. Premiera la festivalul de la Cannes 2011, într-o proiecţie specială.

Searching for Sugar Man (2012)
Regia: Malik Bendjelloul

Doi fani sud-africani, pornesc în căutarea lui Sixto Rodriguez, un cantautor folkist din Detroit, de la finele anilor şaizeci, asemenea lui Donovan, Cat Stevens şi Bob Dylan, care a dispărut fără urmă de sub radarul publicului acum 30 de ani. Ce s-a întâmplat cu el ? O călătorie spirituală neaşteptată, din Africa de sud în America şi înapoi, un film cu recompense multiple la festivaluri, pînă şi premiul Oscar pentru cel mai bun documentar.

Sound City (2013)
Regia: Dave Grohl

Cel mai ambiţios proiect făcut vreodată despre un studio de muzică, legendarul Sound Studio din Los Angels, un pariu personal pentru Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters, Queens of the Stone Age) convertit la regie, cu participarea unor personaje legendare din industria muzicală, Tom Petty, Neil Young, Stevie Nicks, Rick Springfield, Trent Reznor şi… Paul McCartney. Fabulos e că, în timpul producţiei filmului, o parte din cei intervievaţi au înregistrat un album nou, cu totul original, în care combinaţiile de muzicieni sunt cel puţin neaşteptate.

Supermensch: The Legend of Shep Gordon (2014)
Regia: Beth Aala şi Mike Myers

Este un documentar cum nu s-a mai văzut, şi asta datorită personajului principal, legendarul Shep Gordon, bravura manger şi inventatorul stunt-event-ului în Rock. Shep a fost şi este încă managerul lui Alice Cooper, şi asta ar putea spune totul, dar de la decandenţa şi materialismul lumii rock-ului, Shep a ajuns să fie budist, prieten cu Dalai Lama, creatorul conceptului Master Chef şi reprezentantul marilor bucătari ai lumii, şi unul din cei mai iubiţi amfitrioni de pe planetă. Personajul în sine este irezistibil, poveştile sunt absolut nebune şi incredibile, iar martorii intervievaţi sunt prima ligă, filtraţi prin Hollywood (Michael Douglas, Sylvester Stallone, Tom Arnold). Asta şi pentru că este debutul lui Mike Myers în calitate de regizor (co-realizat cu Beth Aala, povestea lui Myers cu Shep începe de pe platoul de la Wayne’s World, “We’re not Worthy“), o dedicaţie cu dragoste, un portret al unuia din cei mai neobişnuiţi oameni care există, inspiraţional şi generos.