După Cinema, mon amour, Piatra Neamț revine în atenția publicului pasionat de documentare, de data aceasta cu un alt topos comunist – blocul și comunitatea urbană nou-creată o dată cu apariția lui în orașele patriei. După demersul similar a două cineaste belgiene, Charlotte Gregoire și Anne Schiltz (Common Grounds, 2011), a venit rândul unui antropolog român stabilit în Marea Britanie să abordeze acest subiect.

Maria Șalaru e chiar din Piatra Neamț și au început să-i placă documentarele după ce a fost la Docuart și Astra, ca spectator, cu câțiva ani în urmă. Documentând teza de doctorat, și-a dat seama că a face un film despre blocul pe care-l cartografia ar ajuta-o în relația cu locatarii și astfel a apărut Blocul, primul ei documentar, văzut în premieră în România la Docuart.

Ne-am întâlnit cu Maria la Sibiu, cu ocazia proiecției de la Astra, și am vrut să aflu mai multe despre acest proiect. Așa am aflat cum cetățenii Republicii Socialiste nu-și primeau pur și simplu cheile de la apartamente, ci puteau interveni în procesul de amenajare, despre efectele dispariției Statului protectiv în management-ul unei scări de bloc și subiectul viitorului documentar al Mariei.

BLOCUL Trailer

– Teza ta de licenţă e făcută în Tanzania, iar la master ai făcut o cercetare în Olanda despre un muzeu care are o “criză de identitate”. Acum ai ajuns la doctorat la Oxford cu o cercetare despre un bloc din Piatra Neamţ. Ce anume te interesează la acel bloc şi la comunitatea care locuieşte acolo?
– Punctul de pornire a fost izolarea termică a blocurilor, pentru că vedeam că se schimbă oraşul şi am devenit foarte curioasă. Pe asta am lucrat în primul an, încercând să-mi dau seama cum un program politic al Uniunii Europene, strategia 20-20-20, care are intenţii foarte bune, tradusă la nivel guvernamental printr-o legislaţie care apoi la nivel local trebuie administrată foarte bine ajunge efectiv la un proces bun de izolare. Cu un an înainte să încep eu cercetarea, cei de la UAR (Uniunea Arhitecţilor din România, n.r.) şi mulţi arhitecţi spuneau că izolarea poate să aibă consecinţe negative pe termen lung dacă, de exemplu, îţi imaginezi izolarea termică ca o pungă de plastic pe bloc, având în vedere că mai ales polistirenul, că material, nu lasă blocul sărespire. Toată umezeală se duce de la băi, de la bucătării, în profunzimea blocului şi creează probleme de sănătate prin mucegai şi apar multe posibile probleme şi am devenit interesată de relaţia între oameni şi clădire prin bloc şi ce poţi să spui despre oameni şi schimbările de după revoluţie prin prisma blocului.

Apoi, când am început cercetarea propriu-zisă, am decis să iau o abordare un pic mai holistică şi să mă uit la bloc în întregimea lui, să nu mă concentrez numai pe izolarea termică, care face “podul” ăsta între privat şi public şi este vizibilă, vine dintr-o nevoie interioară de economisire de energie, dar are drept consecinţe schimbarea peisajului în general. Totul devine o amestecătură de peisaj cu material şi simboluri de scop material, pragmatic, şi simbolic pentru că e o harta a emigrării pe de-o parte, şi a sărăciei deseori. Oamenii care nu-şi izolează apartamentul deseori ori nu sunt acolo, ori nu-şi permit, sau mai ales pentru că în Piatra Neamţ primarul nostru, Gheorghe Ştefan, e în închisoare, deci fondurile s-au dus foarte repede. Cumva ca în Alice în Ţara Minunilor, doar trandafirii au fost aşa un pic pictaţi în locurile din arterele principale, ca în Bucureşti, dar în spatele lor e o nebunie.

Ca să înţeleg locul în întregimea lui, am început să mă uit cu atenţie la subiectele despre care vorbesc oamenii şi despre care au sentimente surprinzător de puternice. De exemplu, căldura şi descentralizarea sistemului de căldură de la centralele de cartier care au dispărut şi au rămas ca nişte răni în textura cartierului, în ţesutul urban, până la centralele astea de bloc, cum ar fi centrala domnului Bud, şi până la centralele de apartament, care sunt un proces şi mai nuclear, mai mic, dar desigur interesant în felul lui.

– Cum ai ajuns să faci film? Presupun că la cercetările anterioare nu ai avut material video.
– Nu, n-am mai avut. Folosisem fotografii într-un fel extensiv şi asta era experienţa mea, dar nici nu mă gândisem, nu a fost ăsta scopul meu acum doi ani când am venit în Piatra. În schimb, scopul era să creez o serie fotografică pe care am terminat-o şi pe care puteam s-o folosesc în teză şi în expoziţii, dar nu aveam experienţă în film şi nu m-aş fi gândit, poate că mi-ar fi fost şi frică. Cunoscându-l pe domnul Bud şi vorbind deseori cu el despre bloc şi învăţând multe despre elemente surprinzătoare despre care eram din ce în ce mai curioasă, de la apometre, până la centrala termică, procesul izolării sau şedinţa de scară în sine. Domnul Bud a împărţit cu mine inclusiv arhiva afişierului şi toate notiţele pe care le-a scris acolo. Dansul împărţea foarte multe cu mine şi era binevoitor. Fiind şi pensionar avea şi timp şi simţea că cineva îl ascultă în situaţia în care mulţi oameni nu-l ascultau, nu se simţea apreciat pentru efortul ăsta constant de a fi administrator de bloc. În schimb, mai ales ca antropolog, e foarte valoros să ai un participant principal, dar nu aveam acces la viaţa de zi cu zi, nu aveam un motiv bun să fiu în scară, pentru că nu ştiam cum să repar un calorifer, nu aveam în ce să mă implic, nu locuiam acolo, ba chiar mai mult locuiam vis-a-vis de bloc, iar când vine vorba de viaţa administrativă a unui bloc, există foarte multe suspiciuni, pentru că circulaţia asta de oameni, materiale şi bani creează tensiuni în bloc. Tot ce puteam să fac era doar să stau şi să văd şi îi admirăm foarte sincer efortul pe care îl depunea şi vedeam tot timpul că este cu adevărat foarte implicat aşa că l-am rugat să mă lase să fac un documentar despre el şi a fost foarte încântat de la bun început. Cam ăsta a fost motivul pentru care eu puteam să fiu acolo în bloc.

Maria Șalaru
Maria Șalaru (foto: Anca Prodan)

– Când ai luat decizia să-l foloseşti pe el că personaj principal prin care să atingi tot felul de subiecte versus să filmezi pur şi simplu, doar să intri în câte un apartament şi să asculţi poveştile oamenilor? Ai avut la un moment dat în minte alegerea asta sau a fost din start un plan clar?
– Eu am ajuns în apartamente prin domnul Bud şi relaţia cu blocul era tot prin domnul Bud. Fiind deja asociată în minţile oamenilor cu el, n-aş fi bătut la uşa unui om pe care nu-l cunoşteam prin altă modalitate decât prin el, pentru că era cumva un proiect pe care l-am făcut împreună şi aveam un sentiment de loialitate faţă de dânsul, cumva a crescut organic, iar când vine vorba de încredere, ea era dobândită prin relaţia mea cu domnul Bud. Oamenii deja mă ştiau, pentru că am fost la vreo trei şedinţe de scară şi-mi ziceau „A, iar veniţi, domnişoară, ce interesant!”. Prezenţa mea nu i-a deranjat la şedinţe, chiar erau surprinşi că un calorifer care pentru mine e atât de interesant şi atât de important, pentru ei era aşa, o banalitate. Dar pentru mine, faptul că în perioada socialistă, mai ales că în anii ’80 căldura era mai slabă pentru că se împărţea cheltuiala în mod egal între locatari, iar oamenii şi-au mai adăugat elemenţi la calorifer sau chiar încă un calorifer erau aspecte deosebit de importante. După ce fostul preşedinte al Asociaţiei Locatarilor a numărat aceşti elemenţi, oamenii plăteau într-un fel proporţional. Mie mi se pare extraordinar, dar pentru oamenii din bloc li se pare o ciudăţenie că mă interesează şi mă luau că atare. În acelaşi timp, fiind femeie, fiind tânără şi nemăritată – uite, chiar m-am logodit între timp, ar trebui să mă întorc să le spun – eram o prezenţa cumva curioasă. Nu arătam ca un cercetător sau ca un om de televiziune, deci eram poate un pic ciudată, dar oamenii simt când ai intenţii bune şi când eşti cu adevărat curios şi când îţi pasă.

– Prezenţa ta la şedinţele de bloc nu i-a timorat în niciun fel?
– Nu cred. Este o negociere curioasă, pentru că, oricum, cu sau fără cameră eu eram un element care nu avea ce căuta acolo. În acelaşi timp, eu încă păstrez un accent puternic de Piatra Neamţ, care nu se va schimba prea curând şi poate funcţiona ca o punte de legătură. Sunt două categorii de informaţii atunci când cunoşti un om, mai ales când tu eşti un cercetător şi eşti într-o relaţie de putere, tu eşti acolo să-i întrebi. Sunt două tipuri de elemente care pot ori distanţa, ori apropia oamenii şi trebuie să simţi oleacă pe care să le foloseşti. De exemplu, pentru că eu lucrasem foarte mult în Arhivele Statului şi căutasem dosarele de demolare din Mărăței, găsisem dosare de demolare ale caselor oamenilor care locuiau în bloc şi care, a propos de punţi şi de legături, erau foarte relevante. Şi emoţional, pentru că un dosar de demolare are şi fotografii şi descrierea casei care deseori era marcată ca având calitate medie sau proastă în loc de bună, ca să primească oamenii mai puţini bani şi tot felul de alte lucruri. Sau, făcusem şi colecţionasem fotografii cu Piatra, iar lucrul ăsta vizual cu adevărat este mai colaborativ, pentru că în loc să vin eu în casa ta şi să îţi pun întrebări şi să iau ceva de la tine şi să plec, vin cu ceva şi-ţi arăt, deci împart ceva cu tine. E şi un proces mai blând de cercetare şi mai puţin intruziv, în sensul că în loc să fim aşa, eu în faţa ta, poate fi foarte intimidant să pui întrebări după întrebări, trebuie să şi găseşti o modalitate de a pune întrebări, de a crea o discuţie. Dacă aş avea aici ceva care e în calculatorul meu sau în mâna mea, discuţia se mai relaxează, îţi mai arăt ceva, stârnesc memorii într-un anumit fel sau te fac pe tine să te gândeşti la altceva.

– Astea sunt genul de strategii care vin, presupun, din Antropologie, nu? Pe de altă parte, dacă nu ai fi făcut filmul, cercetarea ta ar fi fost la fel de densă ca informaţii personale?
– Da, aici a fost vorba despre foto-elicitare. Sigur, dar ezit pentru că, pe de o parte, notiţele ar fi cercetarea clasică a antropologiei, adică notiţele mele ar fi putut să fie îndeajuns de dense. După un moment în care făceam pască cu doamna Tomi, de exemplu, notam tot după ce ajungeam acasă, însă faptul că deseori am avut aparatul de filmat şi reportofonul deasupra, mie mi-a ajutat şi memoria. Deseori uit, pentru că sunt mult prea multe informaţii şi foarte mare parte din ele sunt informaţii tehnice. De exemplu, apa caldă care circulă de la centrală până la apartament este oprită de bioderma din ţevi, iar cei de la etajul 10 nu au caloriferele la fel de calde ca cineva de la etajul 6 sau 5. La doamna Tomi, la etajul 7, era o căldură extraordinară, am suferit de cald. Vai, şi îmi tot dădea vin făcut de casă şi era aşa o veselie şi avea o pisica care mă tot zgâria. Era cald şi am stat vreo 5 ore. Când am venit acasă eram toată zgâriată, caldă şi un pic ameţită. În acelaşi timp au şi fost momente, mai ales pentru relaţia cu domnul Bud, şi care ţineau de intimitatea relaţiilor dintre vecini, pe care am ales să nu le filmez.

– Ai spus că ai locuit vis-a-vis de ei. Nu îi ştiai sau nu era neapărat aşa o mare conexiune?
– Îi ştiam pe unii, iar ei mă ştiau pe mine. Era o oarecare familiaritate. Unii m-au recunoscut, iar unora le-am spus eu că „sunt vecină de vis-a-vis”, iar asta a ajutat cumva, deşi eu am fost acolo în calitate de cercetător, nu de „vecină de vis-a-vis”. Totuşi, nu am fost un cercetător tipic. Nu aveam nici formulare, iar ei se aşteptau că eu să vin şi să plec, să filmez o zi-două-trei şi să plec sau clar se aşteptau să le dau un formular cu întrebări. Unii locatari au fost mai reticenţi şi nici măcar n-am apucat să-i întreb ceva. Cumva, intuiţia şi deschiderea mea au fost cele mai importante, iar asta n-a fost o problema, pentru că eu deja aveam o imagine clară de ansamblu a blocului şi puteam să-i poziţionez pe participanţii care au acceptat să facă partela cercetare. Chiar mai mult, era în scopul meu să am o relaţie mai îndelungată şi mai intensă cu câţiva dintre ei că să apuc să-i cunosc cu adevărat. De exemplu, cu doamna Tomi, doamna care vorbeşte despre căldură, am făcut pască înainte de Paşte, cum ziceam, şi cu majoritatea participanţilor la documentar am petrecut câteva ore în care ne-am uitat la ce am filmat eu, iar asta pentru mine a fost un exerciţiu de video-elicitare, deci a fost oricum important să vadă ce am filmat ca exerciţiu de onestitate. Apoi, a fost extraordinar de interesant, pentru că am aflat mai multe despre subiectul cercetării, deşi nu tot timpul a fost un pretext pentru mine să aflu mai multe despre bloc. N-am ştiut decât anul trecut când am trecut prin tot materialul dacă am sau nu suficient material pentru un film documentar. Iar dacă nu aveam, era ok, pentru că eu cunoscusem îndeajuns de multe despre bloc lucrând la filmul ăsta.

– De ce nu ai filmat în blocul tău? Era prea familiar?
– Nu, nu asta era problema. Poate că am vrut totuşi să mă distanţez, pentru că părinţii mei locuiau acolo – deşi antropologia se pricepe foarte bine în a relativiza şi contextualiza cercetarea – profesional mi-ar fi fost mie greu. Am luat cumva inspiraţie de la ei. Am văzut cum locuiesc ei şi care sunt chestiile cu care se preocupă ei şi apoi am întrebat mai departe cumva, dar m-am oprit acolo. Şi, în al doilea rând, din grija de a nu stârni tensiuni, pentru că orice cercetare poate stârni tensiuni în bloc sau suspiciuni, cu care apoi părinţii mei s-ar fi confruntat şi după ce plecam eu. Iar în al treilea rând, este şi un cu totul alt tip de bloc. Părinţii mei locuiesc într-un bloc de 4 etaje, pe care l-am introdus în studiul general, în introducerea tezei mele cumva în tipurile de blocuri din Piatra, dar domnul Bud locuieşte într-un bloc de 10 etaje, cu lift, făcut din alte materiale, şi asta e foarte relevant, pentru că eu m-am uitat cu atenţie la materiale, dar prezenţa liftului schimbă tot în bloc. Schimbă spaţiul şi felul interacţiunii, nu te mai întâlneşti cu vecinii în timp ce urci scările, ci te întâlneşti cu ei jos şi ăsta devine spaţiul socializării, dar, pe de altă parte, e un mare consumator de energie şi de resurse în general, de grijă. E un cu totul alt “animal”.

blocul-1

– Ai mai avut în vedere şi alte blocuri?
– Da, de la bun început am căutat şi-n dreapta şi-n stânga. De fapt eu poziţionez blocul ăsta în relație cu altele şi am avut interviuri şi cu alţi locatari de scară din oraş. M-am oprit la scara asta pentru că era foarte interesant şi pentru că am avut acces la foarte multe informaţii, de la afişierul din 2006 până acum, până la caietul domnului Bud în care şi-a notat tot în timpul şedinţelor, ţinut cu regularitate de mult timp, iar când ai aşa o sursă bogată de informaţii, te duci către ea.

– Şi în afară de asta ce alte criterii ai mai avut? Ţi-a plăcut şi personajul?
– Sigur, bineînţeles că ne-am înţeles şi acceptase să facă parte la cercetarea asta. Ca cercetător îţi pui toate cărţile pe faţă şi explici cum l-ai ales, care au fost circumstanţele, şi în felul ăsta, nuanțând contextul informaţiei, nuanţezi informaţia spunând de ce l-ai ales pe ăsta. De exemplu, blocul din centru, care era mai ales pentru şefi de instituţii, în blocul 4001 locuiau mai ales oameni care erau în poziţii foarte înalte, era un alt tip de bloc faţă de cel de la periferia oraşului, care era mult mai neîngrijit ca cel pe care l-am ales. În acelaşi timp, ăsta era un bloc construit pentru inginerii de la Săvinești. Era special pentru că erau ingineri buni şi pentru că erau oameni care au ajuns fie în poziţie de conducere la Săvinești, dar, în acelaşi timp, foarte multe blocuri au fost făcute pentru inginerii acolo şi foarte multe din comunităţile astea au fost comunităţi de colegi ai întreprinderii şi am multe astfel de exemple de blocuri în oraş, care au fost făcute unul după altul, umplute de oameni din departamentul X, iar blocurile s-au dezgolit pe jumătate, pentru că au fost şi oameni care au îmbătrânit şi care au murit în timpul cercetării mele şi au venit şi oameni noi, deci era şi schimbarea asta. Cam jumătate din cei din bloc erau de la început acolo şi e super interesant să-ţi spună cum s-a construit blocul, cum şi-au ales apartamentul, cum au participat atunci la construcţie, unii au venit şi au schimbat faianţa, au vorbit cu muncitorii şi le-au zis că „uite, am eu o faianţă mai bună” sau cum şi-au izolat apartamentul cu polistiren la interior de la bun început, din ’74.

– Din punct de vedere tehnic cum te-ai descurcat să filmezi singură?
– Am învăţat şi a fost fain. Am ratat câteva momente din cauza asta şi n-am folosit câteva cadre din cauza feedback-ului ăsta verbal cu care eşti obişnuit ca cercetător. E foarte greu să stai tăcut când cineva vorbeşte cu tine. Bineînţeles că încerci să îl încurajezi pe interlocutor cu „aham” sau „da”, cred că într-o şcoală de film aş fi învăţat asta din prima săptămână, iar eu am învăţat-o acuma cu chiu, cu vai. Am avut aparatul foto, 4 baterii pe care le schimbam deseori, 2 carduri mari de memorie şi unul micuţ de când făceam poze; a trebuit să-mi iau repede echipamentul ăsta când m-am decis, plus un monopied şi-un trepied – reportofonul stătea tot timpul pe aparat, iar asta m-a ajutat. Sunetul din trailer şi din primul calup de cadre din şedinţa de scară nu e începutul şedinţei de la sfârşit, ci e începutul altei şedinţe pe care eu am înregistrat-o cu reportofonul pe masă. Reportofonul mi-a permis să înregistrez continuu. Ceea ce nu înregistram video, înregistram oricum. Oamenii ştiau, era oricum foarte vizibil, dar uitau uşor de asta, iar asta m-a ajutat. Am cărat mult echipament cu mine, dar dacă ai camera cu tine mereu şi dacă te concentrezi pe relaţia dintre tine şi participant, uită deseori de prezenţa camerei şi se vede şi în felul în care am filmat că am învăţat lecţiile astea mai repede: să las un cadru mai mult, să nu închid camera imediat şi să-l las până se simte şi omul mai confortabil. Asta mi-a permis, de exemplu la Săvinești, care a fost unul dintre ultimele lucruri filmate, să am momentele astea în care domnul Bud se plimbă prin Săvinești, iar eu nu ştiam că o să le folosesc. Fiind singur, asta îţi permite o intimitate cu participanţii la cercetare care n-ar mai fi fost acolo dacă aş mai fi avut încă un om cu mine. De bine, de rău, toţi oamenii erau obişnuiţi cu mine şi cu aparatul foto. Dacă aş mai fi adus un om, ar fi fost alt lucru. Și pentru că eram obişnuită cu lucrul de fotografie, când venea vorba de încadratura cadrelor, pentru mine era o plăcere.

– Ai văzut documentare pe subiecte similare care să te fi influenţat? Am văzut la Astra acum vreo patru ani, cred, un documentar foarte similar cu al tău, „Common Grounds”.
– Nu l-am văzut, dar vreau să-l văd. Ileana (Szasz – editorul filmului, n.r.) în schimb l-a văzut, iar ea mi-a spus că fac un pic altceva urmărindu-l pe domnul Bud şi ăsta e scopul meu în mod strategic. E un fel de punct de urmărire în care eu m-am poziţionat într-un fel foarte conştient. Filmul şi cercetarea nu sunt atât despre casele oamenilor, cât sunt despre relaţia dintre apartamentele oamenilor şi cum se organizează ei în jurul blocului. Eu am vrut perspectiva administratorului. Şi într-un fel teoretic, şi într-un fel practic. Teoretic, pentru că chiar cred cu tărie în momentul în care statul îşi ia mâinile de pe blocuri, nu se mai implică în întreţinerea lor şi intervin oameni că domnul Bud şi ca alţi şefi de scară (sau nu intervin, iar atunci ne întrebăm ce se întâmplă), care umplu golul asta între piaţă şi stat. În teorie se cheamă „human infrastructure” sau e pur şi simplu un fel de a umple un gol care pe mine mă interesa. Am văzut că a primit şi un premiu anul trecut la Urban Eye şi m-a bucurat mult. Într-un fel m-aş bucura şi dacă ar fi mai multe filme despre blocuri, pentru că în felul ăsta cu adevărat ar fi diferite.

– Ai vrea să-ţi mai documentezi vizual şi alte cercetări în viitor? Îţi place cum a ieşit filmul acesta sau simţi că te ajută efectiv în cercetare?
– Da, ambele. Mă ajută în cercetare, în primul rând, dar mă ajută şi în diseminarea cercetării, deci m-a ajutat pe mine să învăţ despre bloc. Dar într-un context în care după patru ani de cercetare tu produci o carte pe care o citesc doi oameni, îţi dau diplomă de doctorat şi au plecat, tocmai de asta m-am dus spre antropologie vizuală în primul rând. De exemplu, cartea o să fie un foto-montaj destul de complex care foloseşte fotografiile mele şi ale participanţilor, fotografii de arhivă, hărţi, desene şi ilustraţii. Irina Nicolescu, cea care a făcut ilustraţia pentru poster şi pentru print, a făcut şi ilustraţia pentru teza mea. Deci cred mult că trebuie să găseşti o formă de diseminare a cercetării care să se potrivească. Cât despre documentar, sunt mulţumită de el, dar este o primă încercare, adică de abia aştept. Pentru un prim film mă bat aşa pe umeri. Dar îţi zic sigur că aş mai fi adăugat câteva lucruri. Următorul proiect, dacă primesc finanţare, o să fie despre blocurile din Anglia, mai ales în contextul post-Brexit şi ar fi şi ăsta clar un subiect de film. Până în primăvară îmi voi termina teza de doctorat, după care am s-o predau şi am să termin, iar între timp public articole în jurnale academice şi de pe-acum încep să aplic la alte posturi. Am să aplic şi la cursuri post-doctorat, dar nu insist să rămân în mediul academic. Pentru mine a fost o surpriză foarte mare că filmul a primit „Best Documentary” la un festival de film şi arhitectură din Spania. În comitetul care a ales filmul erau şi arhitecţi, nu doar oameni de film şi mi-am dat seama că abordarea asta observaţională poate să aduc destul de mult unui subiect care nu e atât de studiat, în cazul de faţă fiind vorba despre „Ce se întâmplă cu clădirile după ce sunt construite? Care este biografia socială a unei clădiri?”. Arhitecţii de obicei se preocupă cu tot ce înseamnă producţie şi se preocupă cu stadiile până la construire, dar cred că e foarte relevant să vedem ce se întâmplă cu clădirile apoi. O comparaţie între două ţări poate fi şi asta folositoare.