Documentarul “Doar o răsuflare” a însemnat, pentru Monica Lăzurean-Gorgan şapte ani de lucru cu o familie de lângă Copşa Mică, vizite la doctori în Bucureşti şi multă răbdare.

Cu experienţă de producător (“Visul lui Adalbert”, de Gabriel Achim, “Chefu” şi “Domestic” – ambele de Adrian Sitaru şi “Chuck Norris vs Communism”, de Ilinca Călugăreanu sunt câteva dintre titlurile pe care le semnează în această calitate) , Monica Lăzurean-Gorgan a investit în “Doar o răsuflare” nu doar bani proprii ci şi implicare.

“Doar o răsuflare” spune povestea unei familii foarte religioase, în apropiere de Copşa Mică, ce se confruntă cu boala uneia dintre fiice. Pentru că nu crede în abordarea “clinică” a filmului documentar, Monica Lăzurean-Gorgan s-a implicat direct în viaţa familiei şi a făcut inclusiv programări la medici pentru fetiţa care suferă de spina bifida.

Filmul “Doar o răsuflare” va fi prezent în secțiunea competițională de documentare din cadul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo (12-20 august) și va avea premiera la  HBO Rommania și pe HBO GO în toamna acestui an. 

Î: Povesteai, la un moment dat, că tu ai pus familia să ducă fetiţa din “Doar o răsuflare” la spital. Adică ai fost realizatorul de documentar care se implică în viaţa subiectului, nu ai fost “musca pe perete”. În momentele acelea, ţi-ai pus vreodată problema “Eu sunt realizatorul de documentar, nu trebuie să mă implic”?
R:  Sunt mai multe lucruri aici care trebuie nuanţate. La nivel de sănătate a fetiţei, clar m-am implicat şi nu mi-am pus niciodată problema să nu mă implic şi eu le-am zis “Haideţi în maşină, mergem! (la spital –n.r)”. Am mers şi în 2009 şi în 2010 şi în 2011 deja am zis “Vă aştept la Bucureşti, am vorbit cu doctorul Jianu”. Apoi am găsit un doctor şi mai bun, doctorul Burnei. Şi la Burnei am fost de trei ori. Deci am fost aproape în fiecare an şi am urmat ce a zis doctorul. Asta pe de o parte, apropo de implicare. Când vezi un caz medical nu poţi să stai aşa.

Pe de altă parte, asta cu “musca pe perete” nu există. Peste tot cred că sunt genul de puritani care, cumva, din intenţii foarte bune şi dintr-o dragoste faţă de realitate, ar vrea ca documentarul să fie “musca pe perete”. Nu există aşa ceva.

O data, prezenţa mea fără operator, deja le schimba foarte mult (comportamentul – n.r.). Venea operatorul, schimba şi mai mult, dădeam “rec” la cameră – schimba şi mai mult. După aia, când montezi se schimbă iar lucrurile. De asta eu o să susţin tot timpul poziţia că “ăsta e film, nu e documentar”. Dacă puritanii vor documentarul să fie o “muscă pe perete”… eu n-am putut să fiu o “muscă pe perete” şi nu cred în  delimitarea asta.

Spuneai că ai făcut documentarul acesta după ce ai mai făcut două scurtmetraje în zonă (Copşa Mică – n.r.). Ce te-a atras: situaţia copilului, situaţia familiei, lumea lor marcată de religie?
Pe mine nu m-a atras copilul, sincer, că nu am vrut să fac un film despre o fetiţă cu probleme, despre un copil cu probleme. M-a atras foarte tare povestea tatălui. Pe de o parte că era foarte religios şi aştepta un miracol. Pe de altă parte faptul că fabrica s-a închis după 20 de ani, când el a lucrat acolo şi el voia ca fabrica să se redeschidă pentru că nu avea alt loc de muncă unde să meargă, să pună o pâine pe masă celor trei copii şi mamei, care mama stătea acasă cu fetiţa.

Nu am vrut să spun povestea fetiţei, ci povestea tatălui care are această fetiţă, are şi o fetiţă mai mare şi un băiat mai mare.

Îţi aminteşti prima întâlnire cu tatăl?
Da, foarte bine îmi amintesc. Am zis că vreau să spun povestea poluării din zonă prin familiile şi oamenii care stau acolo. Şi am mers în mai multe locuri, printre care am ajuns şi la la Primărie şi am zis “Aş vrea să ajung la nişte familii cu oameni care au lucrat în fabrică, dar mulţi ani”. Şi ei mi-au zis “Du-te acolo, du-te acolo”. Şi la Policlinică am mai fost. La un moment dat mi-a zis cineva “Du-te şi în Valea Viilor” – care e un sat lângă Copşa, deci expunerea de poluare erau  şi pentru satul ăsta.

Am ajuns la ei. Tatăl este foarte prietenos. Dacă îl pui în mijlocul Bucureştiului, fără telefon mobil, fără nimic, o să se descurce foarte bine. M-au întâmpinat zâmbitori, foarte deschişi. Mi-au spus că ei merg la biserică, le-am spus că şi eu am mers la biserica asta toată copilăria. Am povestit mult. De obicei eu nu scot camera de filmare la prima întâlnire dar, pentru că i-am simţit atât de relaxaţi, în primul rând pe tată, i-am rugat dacă îmi dau voie. Şi  ţin minte cum au zis “sigur”. Şi ei stăteau pe o parte a mesei şi eu i-am filmat şi ei îmi povesteau.

Partea religioasă a contat, adică faptul că veneai din aceeaşi “zonă”?
Pentru mine, da. Am nişte amintiri foarte intense, cât se poate de personale în povestea asta cu Biserica Baptistă.

Pentru ei, să capete încredere în tine, crezi că a contat?
Cred că da, da.

Îi filmezi în locuri foarte intime dintr-o familie. Cum ai reuşit să faci lucrul ăsta?
Când eram fără operator, urcam. Ei la parter stăteau ziua şi seara urcau la etaj, unde aveau două dormitoare. Urcam şi eu cu ei. Nu se dezbrăcau în faţa mea dar intrau în pijama şi stăteau. Cum nu aveau televizor, tata zicea “În seara asta, toată lumea la mine, citim un Psalm”. Asta în primii ani. După aia, fiecare cu televizorul, cu gadgetul lui. Dar în primii ani, şi dacă nu se înţelegeau, erau toţi acolo. Era atât de frumos să îi văd, o familie strânsă într-un singur loc, făcând o activitate comună.

Asta se întâmpla înainte să vină operatorul. După ce a venit operatorul… Din nou, nu mi-e frică de genul ăsta de abordare într-un documentar. Îi vedeam cât eram eu cu ei. După ce a venit operatorul, nu mai urcam cu operatorul sus şi povesteam ceva cu Ioana sau îi împleteam părul Denisei. Şi atunci îi rugam “Putem să vă filmăm în pat, cum aţi făcut ieri?” Şi atunci ei, cumva, se strângeau şi tata răsfoia Biblia şi zicea “De unde citim astăzi?”

Adică le-am cerut să re-creeze sau să discute despre ce au discutat ieri sau alaltăieri în prezenţa mea. Şi nu mi-e frică deloc de aceste re-creeri în documentar. Pentru că, şi asta este foarte important, le-am cerut să re-creeze ceva din zona lor şi ce-au făcut. Nu le-am cerut să meargă la Balul Boobocilor, pentru că aia nu era în firea lor. Nu le cer ceva ce ei nu ar face de obicei.

Şi cu certurile tot aşa era?
Certurile erau de acolo. Pentru că eu stăteam în cămăruţa asta mai mică, care e în paralel cu bucătăria şi masa şi stăteam şi filmam acolo. Eram în camera aia şi filmam de ceva vreme. Filmam masa de Paşte, după biserică. După multă vreme au ajuns la discuţii.

– Citeste partea a 2-a a interviului aici –