– Puteți citi prima parte aici –
În şapte ani de muncă la “Doar o răsuflare”, Monica Lăzurean – Gorgan a văzut cum dinamica familiei se dezvolta, cum, în casa fără televizor unde se citeau Psalmi au apărut telefoane şi laptopuri şi cum credinţa tatălui s-a “şubrezit”, într-o anume măsură.
Pentru Monica Lăzurean-Gorgan, “Doar o răsuflare” a fost filmul delicat, de mici dimensiuni, pe care l-a realizat cu bani “de acasă” în paralel cu proiectele sale de producător “cu miză mare”. În prezent, regizoarea este în post-producţie cu un film documentar despre tăierile ilegale de păduri din România.
Cum li s-a schimbat lor viaţa cu documentarul? Spuneai de gadget-uri. Gadget-urile le-ai adus tu, indirect?
Eu nu le-am adus. Eu am fost surprinsă că au intrat în familia lor. Când nu eşti din aceeaşi zonă cu ei şi îi vezi destul de rar… de două ori pe ani mergeam şi îi vedeam… Mai treceau nu ştiu câte luni şi apăream… ups! a apărut un laptop. După aia telefonul mobil, smartphone-ul. În utimii ani toţi erau aşa (cu ochii în telefon – n.r.), inclusiv tatăl. Au intrat gadget-uril astea în viaţa lor. Cred că e o combinaţie: copiii cresc şi au nevoile astea normale, apariţia gadgeturilor foarte accesibile şi, cumva, poate şi, încet-încet, şubrezirea unei credinţe extrem de puternice. Pe ultimii ani, el (tatăl – n.r.) nu mai are discursul ăsta. Îl are, dar nu mai e atât de des iar la biserică nu mai merge atât de mult.
E o speculaţie dar, oarecum, crezi că şubrezirea asta a venit după vizitele la medici, când a văzut că, în timp ce aştepta un miracol, starea fetei s-a agravat?
Poate să fie şi un “turning point” dar eu nu l-am identificat aşa ca fiind de sine stătător ca să-l şi arăt în film. Deci… se poate, se poate.
Tu ce ai învăţat de la ei în timpul lucrului?
Cred că am învăţat enorm de multe. Am stat şapte ani şi după aia… să stai la montaj… Cred că am învăţat să am mai multă răbdare, am învăţat să am mult mai multă compasiune. Şi asta a venit, nu am învăţat. M-am maturizat şi eu în ăştia şapte ani.
De ce a durat atât? Prima dată cum te gândeai că va fi lucrul la film?
Prima dată nu am avut deloc în minte că o să dureze mulţi ani. M-am dus după ce am predat scurtmetrajele am zis “Povestea asta o urmăresc categoric în continuare”. Cumva, comportamentul uman şi contradicţiile umane cumva mă incită să urmăresc chestia asta. Acolo simţeam legătura asta cu Dumnezeu. Am simţit-o foarte personal. Bunica mea mi-a zis şi mi-a inoculat aşa o frică de Dumnezeu. E aşa o combinaţie de multe lucruri.
Credeam că o să filmez un an – doi. Am fost în 2010 la un workshop, la Ex Oriente cu proiectul. Acolo a fost şi de mari ajutor dar a fost şi confuzant pentru că la workshop erau şi tutori care veneau din zona televiziune. Veneau atât de multe sugestii, mă bombardau şi ajunsesem să scriu un draft de scenariu şi am zis “Nu”. Am zis că trebuie să mă întorc la început. “De ce vreau să-l fac? Ce miză are filmul? ” Mi-am dat seama, când m-am întors, că filmul are miză şi are greutate, are nişte layere şi mi-am zis “M-am liniştit, o să îl fac aşa”. Nu m-am gândit niciodată că o să fie şapte ani. Eu, ca producător în principal, mi-am asumat nişte proiecte destul de mari cărora le-am dat prioritate şi în care am investit maximum din energia mea şi din concentrarea mea, mergând de două ori pe an la familie. La un moment dat au trecut vreo 3-4 ani şi am zis ‘OK, ăsta trebuie urmărit în continuare’, pentru că simţeam nişte dinamici, nişte schimbări în familie care meritau urmărite.
Pentru că munca la documentar a durat atât, te-ai gândit vreodată că nu o să îl termini?
Da. Am avut tot felul de rătăciri personale, cumva şi am avut şi nişte momente de deznădejde. Dar n-am avut niciodată sentimentul că eu filmul ăsta o să îl las deoparte. Am mai început alte proiecte pe care le-am lăsat. Pe ăsta niciodată, nici în cea mai mare deznădejde a mea nu am simţit că o să îl las . A fost ok cumva pentru că nu avea buget. Am mers tot timpul cu banii mei şi am filmat din banii mei. Dar nu e un film de buget mare şi am zis că orice ar fi, o să am cu cine să îl montez fără să dau bani. Atunci nu am simţit niciodată.
Jobul tău, să îi spunem „full time”, este de producător. Ca regizor aveai undeva, în spatele tău, şi producătorul care eşti, care îţi dădea indicaţii?
Pe proiectul ăsta nu. Am încercat la workshopul ăla în 2010 şi mi-am dat seama că nu e un subiect care să vândă, să fie un documentar de televiziune. Atunci am hotărât să nu îmi mai pierd vremea şi mai ales energia căutând finanţe pentru un subiect atât de delicat. Ce să povestesc oamenilor – că e un tip extrem de credincios care aşteaptă să se deschidă o fabrică? Dar eu nu vreau să pun accent pe fabrică iar fabrica o să fie în background. Iar ei o să zică “ok…”. Realist, am zis “Mai bine caut bani pentru alte proiecte, care au altă miză şi pe ăsta îl fac în paralel”.
HBO cum a apărut?
HBO a apărut la rough cut. A fost foarte simplu. E o coproducţie Manifest Film şi HBO. Alexander Nanau, care e consultant pe documentar l-a văzut şi i-a plăcut foarte mult. Am discutat, propunerile lor au fost de îmbunătăţire şi au fost foarte ok.
Spune-mi câteva cuvinte despre nou tău proiect despre defrişările ilegale din România.
Pe scurt, din documentarele scurte, după ce am făcut mai mult research am văzut cât e de rău cu tăierile de păduri de la noi şi am hotărât să îl continuu. Am vrut să îi dau o dimensiune internaţională. Documentarul ăsta a pornit pur din activistul din mine. Şi atunci am zis că dacă fac un documentar care să acopere România bine dar care să fie văzut doar la nivel de România şi 2-3 festivaluri, nu o să am niciun câştig de cauză. Şi atunci am vrut să fie o presiune din partea Uniunii Europene pe România pentru întărirea legislaţiei şi pentru oprirea … pentru că se fură şi se taie illegal…
Am povestit despre proiect şefului de la Vienna Film Fund. Cea mai mare companie care exploatează lemn de la noi este o companie austriacă şi s-a legat cu Austria, cu Germania. Ei au venit cu un buget foarte mare, eu am venit cu un buget foarte mic din România. Personajul principal este Alexander von Bismarck. Este stră-stră-stră-stră- nepotul lui Otto von Bismarck. Aş fi frum acum un an şi ceva să scot filmul şi varianta pe România şi din cauza coproducătorilor s-a întârziat.
Ce mă bucură pe mine la filmul ăsta foarte mult este că l-am adus pe Alexander von Bismarck –Sasha îi zicem- în România. El în America are un ONG care de asta se ocupă – de investigarea comerţului de lemn ilegal. Are expertiză maxima în povestea asta şi ei adună dovezi cu camerele ascunse ca să prezinte rapoarte. L-am adus în România. Era pe la mijlocul investigaţiei noastre. Atunci Iohannis a zis despre noul Cod Silvic -care limita marile companii la 30 % nu la 50 % exploatare naţională- “reconsideraţi” şi a trimis legea înapoi în Parlament. Noi nu eram încă pregătiţi să scoatem investigaţia, pentru că făcea parte dintr-un raport pe care ONG-ul respectiv al lui Sasha îl făcea, dar l-am sunat şi am zis “Sasha, e nasol”. Am hotărât că e momentul să scoatem filmul cu investigaţia. Totul a pornit de la ONG, eu sunt doar film maker. Am scot filmul, a fost o conferinţă de presă organizată aici şi la o săptămână oamenii, într-o zi, într-o după- amiază, au ieşit pe stradă. Dar au fost mulţi, au fost în 20 de oraşe. În Bucureşti au fost 4.000 de oameni pe stradă. Chestia asta m-a bucurat foarte tare. Am zis “OK, orice mi se întâmplă, simt şi eu că am făcut ce am putut şi ce o fi în continuare … vedem”. M-am simţit bine că am contribuit cu ceva. Acum filmul este în montaj, cred că abia anul viitor va ieşi din montaj.
Se numeşte “Lemn”.
E titlu de lucru.
Practic acum ai făcut povestea mare, care ar fi câştigat orice pitch cu care te-ai dus cu “Doar o răsuflare”.
Da. Am fost la două pitch-uri cu “Lemn”. Au venit cei de la Arte, că vor să intre (în proiect – n.r.). N-am vrut noi, că aveam nişte limitări de timp şi deja am depăşit nişte deadline-uri.
Şi care gen de film îţi place mai mult – filmul mic sau genul acesta, mare?
Mic, mic. Pentru că în filmul mic ai timp să contempli. E mai mult decât a observa, după care ajungi la o auto-observare. Pe când aici, îmi place pe partea asta, îmi place, nu că e adrenalină dar că lupţi cumva pentru o cauză care merită. Îmi plac amândouă, dar cealaltă e chiar pe ritmul meu.
