Noul documentar al Elizei Zdru e un jurnal filmat al călătoriei regizoarei pe urmele fraților Manakia, pionierii cinematografiei din Balcani. Născuți în Grecia la sfârșitul secolului XIX, într-un sat care a fost incendiat pentru că era locuit de ne-alogeni, Milton și Ianaki și-au desfășurat activitatea de fotografi și realizatori de film în întreaga peninsulă Balcanică. Au fost inclusiv fotografi ai Curții Regale românești pe vremea lui Carol I și au surprins tumultosul început de secol XX din acest areal. Cele două războaie balcanice și cele două mondiale și-au pus puternic amprenta pe biografia celor doi, Milton murind în Macedonia, iar Ianaki, după o lungă agonie cauzată de moartea singurului său copil, la Salonic. În ciuda renumelui de care se bucură, au murit săraci, dar după o viață plină de realizări (au deținut inclusiv un cinematograf).

Eliza Zdru e, poate, cea mai potrivită regizoare pentru un astfel de demers biografic. Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi este o investigație care împrumută mult din tehnicile jurnalistice, dar sub regia Elizei totul devine extrem de personal. I-am luat un interviu în care am vrut să aflu mai multe detalii despre cum a gestionat acest proiect și cum a dus la bun sfârșit călătoria din Balcani.

Eliza Zdru (foto: Anca Prodan)
Eliza Zdru (foto: Anca Prodan)

– Fraţii Manakia este al doilea documentar pe care-l regizezi, primul fiind tot despre personaje din cultura aromână. E o motivaţie personală în alegerea acestei tematici sau simţi că este foarte ofertantă din punct de vedere cultural?
– Ce am făcut până acum a fost determinat de o motivaţie personală. Eu sunt aromâncă şi pe la 25 ani a început să mă intereseze foarte mult povestea lor, cum au ajuns în România. Îmi tot spuneau bunicii mei despre asta şi am început să citesc foarte mult. Primul film este o poveste particulară, e despre un grup de patru bătrâni aromâni care cântă muzică polifonică şi cumva era doar despre ei şi muzica lor şi cum muzica asta polifonică se pierde – nu mă uitam într-un peisaj mai larg decât acesta. Filmul despre fraţii Manakia spune cumva şi povestea aromânilor, cum au ajuns ei în România şi ce s-a întâmplat cu ei, dar cred că am epuizat interesul meu pentru zona asta, următorul film aş vrea să fie complet diferit, o să mă întorc 180 grade.

– Filmul tău anterior, dar și cel de acum, trimit în diferite feluri către trecut, memorie, prezervare a tradițiilor. Următorul tău proiect se va încadra în același tipar sau vrei să te apropii de prezent?
– Nu m-am hotărât spre ceva anume însă aş dori să nu fie aşa. Aş vrea să fie ceva foarte ancorat în prezent. Aş vrea să fac un observaţional şi, poate, documentar social dar încă mai caut. Am doar nişte idei.

– Simţi nevoia să experimentezi şi alte stiluri?
– Da, cred că vreau să încerc asta. Mă atrage genul acesta de filme şi aş vrea să încerc.

– Ai nişte referinţe, ceva ce te-a impresionat şi de care ai vrea să te apropii ca formulă estetică?
– Aş vrea să încerc un documentar observaţional. În domeniul medical ar fi o idee dar nu sunt foarte hotărâtă. A trecut puţin timp de când am pus cheie la filmul Manakia şi îmi place să-mi iau timpul acesta să mă gândesc la următorul subiect.

– Ai mai încercat să faci observaţional până acum?
– Primul film, cel cu bătrânii, în mare parte e observaţional. Nu am intervenit absolut deloc, am stat cu personajele foarte mult timp filmând exact activităţile lor zilnice. Nu e unul foarte reuşit fiindcă a fost primul meu film şi am avut multe de învăţat, dar am încercat. Dacă ar fi să mai fac unul la fel, ar merge mai bine.

– Când te documentai pentru Fraţii Manakia, ai mai găsit documentare despre ei?
– Nu, n-am găsit nimic important. A fost făcut un documentar prin anii ’50 despre Milton Manakia, dar e un documentar TV foarte scurt. Între timp ştiu că a mai făcut cineva în Macedonia un film despre ei, dar e doar referitor la fotografiile lor. Şi ar mai fi şi cel al lui Toma Enache (n.r. Armânii, de la faimoşii Manakia la Nu sunt faimos), dar cumva e despre filmul lui anterior (n.r. Nu sunt faimos, dar sunt aromân), plecând de la primii cineaşti din Balcani, care au fost aromâni ca şi el.

– Deci demersul tău este primul documentar biografic despre fraţii Manakia.
– Când am avut prima intenţie să fac filmul asta, voiam să evit foarte mult perspectiva asta obiectivă, de documentar de televiziune despre viaţa lor, şi m-am gândit serios că dacă nu găsesc un alt mod de-a spune povestea, nu are sens să-l fac. Am găsit însă filonul ăsta personal, plecând de la o fotografie de-a străbunicilor mei despre care presupun că e făcută de fraţii Manakia şi ăsta e punctul de plecare al filmului, încerc să descopăr dacă a fost făcută de ei, dar pe parcurs mă las dusă de povestea fraţilor mai mult, iar fotografia intră în plan secundar.

– Dacă din punct de vedere cinematografic nu există foarte multe demersuri despre cei doi, presupun că sursele literare sunt mai bogate.
– Da, dar nu foarte multe. La noi a scris Marian Ţuţui o carte despre ei (n.r. Fraţii Manakia sau Balcanii mişcători), în Grecia a scris Christos Cristodoulou – cel care apare şi în film. Cam la asta am avut acces în principal. Mai există volume în macedoneană, dar nu sunt traduse, iar pe cei doi autori i-am invitat să apară şi în film.

– Din ce am văzut în documentarul tău, cea mai mare parte a arhivei fraților Manakia se află în Macedonia. La ANF-ul românesc ce s-a păstrat?
– Toate filmele lor sunt în Macedonia. În România există doar un grupaj de trei filmuleţe despre aromâni. Cei de la ANF nu prea ştiu cum au ajuns acolo, dar aceleaşi filme există şi în Macedonia. Eu presupun că au fost donate de fraţii Manakia când au venit în România pentru că ei au fost aici la Expoziţia Universală de la Bucureşti de la începutul sec. XX şi apoi au donat şi nişte fotografii Muzeului Ţăranului Român (care se numea altfel atunci), deci presupun că au donat şi acele trei filme. Dar ele se găsesc şi în arhiva din Macedonia.

– Cum ai ajuns la formula asta narativă şi la tipul de discurs pe care îl vedem în film?
– M-am temut foarte tare de perspectiva asta personală. M-am străduit foarte mult să găsesc un fel de a spune povestea care să nu mă includă şi pe mine sau vocea mea dar efectiv am ajuns la concluzia că asta e cea mai potrivită cale de a o relata şi cumva am gândit-o de la început. Atunci când m-am hotărât că aşa trebuie să o zic, am făcut întocmai şi am rămas la formula asta. Deci am avut schema în minte de la început.

– Când ai propus ideea filmului diverşilor producători cu care ai intrat în contact, ce feedback ai primit? Există o curiozitate despre acest subiect?
– Da. Pe mine m-a surprins asta. Cred că prima chestie la care am aplicat a fost la HBO la un concurs de scenarii de documentar şi nu l-au selectat. Dar nici nu mă aşteptam, acolo sunt documentare sociale foarte ancorate în prezent. Am profitat de concurs ca să îmi schiţez ideea şi să o pun în pagină. Apoi m-a surprins că am câştigat la CNC, nu mi-a venit să cred, şi cumva mi-a dat de înţeles că poate e un interes pentru asta. Ulterior am fost la pitch-uri şi a mers foarte bine, oamenii au fost foarte interesaţi de poveste şi de felul în care doream să o zic. Exceptând concursul de la HBO, feedback-ul a fost numai pozitiv.

– Producătorului cu care ai lucrat i-a plăcut subiectul filmului? Cum anume a intrat în proiect?
– Cineva care lucra la Saga, un prieten de-al meu, i-a dus proiectul lui Alexandru Teodorescu care e producător. I-a plăcut şi am aplicat la CNC. Am câştigat şi de acolo a fost foarte bine.

– A mers destul de uşor etapa de finanţare a proiectului?
– Da. Eram destul de devreme în proiect şi eram la un workshop în Franţa când mi-au zis cei de la Saga că s-au hotărât să aplicăm la CNC şi mai era o săptămână. Am scris repede proiectul şi am şi aplicat. Răspunsul vine în 2-3 luni, dar asta e ok, durează mai mult până vin banii efectiv.

– Din punct de vedere al producţiei, presupun că a fost un film costisitor, a trebuit să călătoreşti destul de mult în zona Balcanilor. Au existat şi limitări din cauza banilor de care dispuneai? Au fost anumite piste pe care nu le-ai putut aborda?
– Am fost în toate locurile în care am vrut să merg, am primit toate imaginile de arhivă pe care le-am vrut (dar care nu sunt ieftine). Singura limitare sau singurul lucru pe care mi-aş fi dorit să-l fac era… uite, în Bitola (n.r. Macedonia) se găseşte întreaga arhivă cu fotografii [a fraţilor Manakia], zeci de mii de fotografii, pe plăci de sticlă şi de tot felul şi mi-aş fi dorit să stau trei săptămâni să sap pe-acolo, dar n-am făcut asta deşi mi-aş fi dorit. Aşa că am apelat la o fată care locuia în Bitola (n.r. Ana-Marija Karadjovska) şi care mi-a fost asistent de producţie acolo şi a făcut research. I-am dat o lista clară de cerinţe, ce imagini caut; şi-a petrecut ceva timp acolo, le-a căutat, le-a scos, le-a scanat.

– Oamenii pe care i-ai găsit pe parcursul filmărilor – cum au reacţionat când le-ai propus să apară în film? Mă gândesc la cei pe care-i găseşti la terasă şi care se dovedesc a avea o mai mare legătură cu fraţii Manakia decât te-ai fi aşteptat.
– Să ştii că n-am regizat nimic, acolo chiar aşa s-a întamplat. M-am dus în Bitola, unde Milton a avut studio, şi am zis să mă aşez la o masă şi să-i întreb pe cei de acolo dacă ştiu cine au fost fraţii Manakia. Aşa am dat peste acel domn care locuia aproape de studio şi familia lui era prietenă cu personajele mele. A fost un mare noroc. Mai puţin interviurile, care au fost mai aşezate, cu oameni care au scris despre ei, pe alea le-am aranjat cum am vrut. Dar partea de cinema-verite, ca să zic aşa, alea au fost toate întâlniri spontane.

– Printre acestea din urmă se numără şi cea cu nepotul lui Milton. Cum a fost întâlnirea cu el? Noi nu vedem prima lui reacţie când vă întâlniți, ci vedem direct discuţia voastră. Era şi mama lui (fata lui Milton) în apartament când aţi ajuns?
– L-am găsit chiar aşa cum apare în film. Bătrânul din Bitola care i-a luat ultimul interviu lui Milton la radio ne-a dat numărul nepotului. În Macedonia dacă suni la informaţii poţi afla adresa unui număr de telefon. Noi l-am sunat de mai multe ori, dar nu răspundea, şi doar aşa am putut ajunge la el. Am ajuns la adresă şi iniţial a zis că o să ne spună nişte lucruri fabuloase, ca să venim a doua zi, o să auzim nişte chestii pe care nu le-am auzit niciodată. Ei erau foarte precauţi, toată familia se comporta aşa pentru că aveau nişte nemulţumiri legate de moştenirea lor. Ei consideră că filmele fraţilor Manakia le aparţin, că cinema-ul este al lor, dar fiind stat comunist în perioada în care Milton a murit totul aparţinea statului. La Cinemateca din Skopje, cei de acolo spun că fraţii Manakia le-au vândut filmele.

– Există nişte documente lămuritoare în privinţa acestor proprietăţi?
– Da, nepotul lui Milton ne-a arătat un act care spunea că ei au donat aceste filme, în act formularea e ceva de genul “le dăm spre a fi păstrate”. Dar erau în macedoneană, nu am verificat şi nu am mizat pe asta ci efectiv pe poveştile lor.

– Ştii cumva dacă acel cinema care a aparţinut fraţilor Manakia şi care a fost distrus într-un incendiu cât ei încă mai erau în viaţă, va purta numele lor?
– Da, cred că da. Era în construcţie când am filmat. Ulterior s-a renovat. Acum nu e funcţional dar arată cum arăta iniţial. Nu ştiu dacă o să fie în mod real un cinema acolo dar clădirea e renovată.

– La Sibiu e prima proiecţie din România. Intenţionezi să faci proiecţii şi în cadrul comunităţii aromâne?
– Da, de ce nu? Prioritare sunt acum festivalurile internaţionale deşi sunt foarte conştientă că genul acesta de film mai degrabă nu e acceptat la festivaluri mari de documentare dar încercăm la toate festivalurile şi abia apoi as vrea să ne orientăm spre comunităţi, TV.

– Te aştepţi la anumite comentarii? Există ceva legat de personalitatea celor doi fraţi care e contestat?
– Între aromâni, nu. Sunt foarte mândri de ei. Probabil ar avea ceva de comentat fiindcă tot timpul au ceva de comentat. Există multe partipriuri, să le zic aşa, dar nu legat de fraţi ci de ceea ce spun anumite personaje din film. Spre exemplu, jurnalistul grec care a scris cartea ce are ca subtitlu „Fraţii Manakia, pionierii greci ai cinema-ului din Balcani” şi asta în mod sigur îi supără foarte tare, ei nefiind greci.

– Chiar profesorul de matematică deschide discuţia şi afirmă că existau conflicte între pro-români şi pro-greci. Există încă această tensiune?
– Da, există. Mare parte din aromânii din Grecia nu se declara aromâni sau vlahi penru că e foarte posibil să aibă probleme, la modul real. Mare parte din ei îşi spun greci. Cei din România se consideră aromâni, că fiind ori o ramură a poporului român, ori o ramură în sine, o populaţie care nu face parte nici din populaţia greacă, nici din cea românească.

– Mărturisesc că personal nu cunosc foarte multe dar din câte ştiam, populaţia asta vine dinspre Albania sau zona Macedoniei. Nu ştiam că a existat o migraţie şi din zona Greciei.
– Iniţial, acum câteva secole, erau concentraţi în zona Macedoniei, zona extinsă a Macedoniei. Existau nişte centre culturale înainte să apară statele-naţiune, deci din timpul Imperiului Otoman. Dar ei, de fapt, trăiau aici chiar dinainte de Imperiul Otoman. Apoi au existat diferite migraţii pentru că aceste cetăţi sau centre culturale au fost efectiv distruse, cum e Cetatea Moscopole, unde era un oraş imens iar acum e un sătuc cu câteva case. Ele au fost distruse şi au migrat în toată Peninsula Balcanică – în Grecia, Macedonia şi, ulterior, în România. E foarte greu de spus unde exact şi de unde vin.

– În Grecia care ar fi principala problema? Nu sunt recunoscuţi ca minoritate?
– Nu. Bănuiesc că din aceste motive jurnalistul grec i-a numit „pionieri greci”, ca să-şi poată publica cartea. Pentru că ei îi consideră pe vlahi ca fiind parte a populaţiei greceşti şi nu recunosc faptul că există o etnie separată.

– În România de ce au beneficiat de o recunoaştere a acestui statut?
– Păi a existat toată propagandă de la 1868 încolo, propagandă naţională care a presupus şi asta. Ei fiind consideraţi parte a populaţiei româneşti, statul român a încercat să-i atragă în România şi din cauza asta le-a deschis şcoli în Grecia unde se preda în limba română. Tocmai pentru a crea un focar cultural ce ar putea să-i atragă înspre România. Apoi au fost aduşi efectiv în România. Statul român le-a promis pământ în România în anii ’20 când a fost dizlocarea asta dinspre peninsula Balcanică înspre România.