PLAYBACK: OMUL CU APARATUL DE FILMAT AL LUI DZIGA VERTOV
de Alan Berliner

Atunci când vine vorba de lucruri importante în viață, „prima dată” există doar o dată. Aș vrea să pot spune că îmi amintesc primul film pe care l-am văzut, dar acest eveniment a dispărut demult în aburul copilăriei. Acum, când sunt suficient de bătrân ca să țin socoteala acestor lucruri, mi-am dat seama, cu tristețe, că majoritatea filmelor pe care le văd sunt strict „o aventură de o noapte.” „Prima dată” e, de obicei, și singura dată.

Din fericire, există un grup eclectic de pelicule care merită un loc special în Pantheon-ul personal compus din „prime dăți”– cele care marchează momente importante în evoluția mea ca regizor. Una dintre aceste „prime dăți” a fost – și va fi mereu – și cea mai bună a mea. Omul cu aparatul de filmat al lui Dziga Vertov nu numai că m-a intoxicat cu magia regiei de cinema, dar a fost și primul film pe care mi-aș fi dorit să-l fac eu însumi. Luând în considerație faptul că nu făcusem niciunul, am știut imediat că am văzut ceva profund și neliniștitor. Iată ceva ce părea că întrupează tot ce mi-aș fi dorit să izbutesc cu creațiile mele, într-o zi. M-a inspirat teribil. Și m-a făcut foarte gelos.

Realizat în 1929, e parte eseu experimental, parte documentar, parte portret, parte poem cinematografic, parte simfonie a orașului – o operă virtuoasă care amestecă genurile și vorbește fluent pe limba regizorilor de toate genurile. Filmat cu ritmuri vizuale, glume perceptuale, gesturi auto-referențiale și o structură temporală ce a transfigurat forma muzicală, el transcrie o zi din viața unui oraș  întrepătrunsă de cadența ciclurilor vieții. Un compendiu liric de imagini, de la naștere și până la moare. Mai simplu spus, Man with a Movie Camera e un film despre totul și orice.

Documentarul lui Vertov m-a învățat cum să gândesc cinematografic: mi-a arătat cum poate o singură persoană, înarmată cu o cameră de luat vederi, să găsească frumusețe, înțeles și metaforă doar scufundându-se în fluxul vieții cotidiene. Mi-a spus să mă uit în jur. Pentru Vertov, orașul era un studio, laboratorul său vizual și o sursă inepuizabilă de detalii transcedentale și de surpriză. Și asta nu e totul. Documentarul e un catalog virtual de regie de cinema—cadrele se mișcă înainte, înapoi, se animă, sunt supraimpresionate, sunt stratificate, lărgite, fragmentate, încetinite, înghețate. Și felul în care sunt puse toate împreună îl face unul dintre cele mai sofisticate filme din istorie. Rolul montajului e revelat ca un proces de descoperire, o modalitate de a stârni un fluviu de idei și de gânduri, o încrucișare între logica limbajului și energia muzicii. Man with a Movie Camera se dezvăluie precum o serie de ecuații vizuale, invitând spectatorul să participe în procesul de-a face conexiuni între imagini; sunt instrucțiunile cinematografice pentru cei ce vor să învețe matematica montajului. Vertov a inventat o matrice pentru toate vremurile, un film care e avangardist atât din punct de vedere politic, cât și estetic. Manifestul său intitulat „Ochiul-cinematografic” a susținut politicile revoluției bolșevice și reinventarea ideologică cu retorica ardent futuristă a acelei ere. A găsit unealta viziunii sale într-o mașină – aparatul de filmat – și cea mai elegantă expresie a acesteia în Omul cu aparatul de filmat. Creat în spiritul inflăcărării proletare – e o odă adusă muncii – pe mine m-a făcut să mă gândesc pe vecie la regia de film ca la un teren de joc, niciodată ca la o muncă. Și, până în ziua de azi, de câte ori îl văd, sunt tentat să fug afară cu camera mea și să filmez propria mea simfonie a orașului.

Alan Berliner e regizorul unor filme ca The Sweetest Sound, Nobody’s Business, Intimate Stranger și The Family Album care au fost distribuite în întreaga lume și onorate la mari festivaluri internaționale

Filmul în întregime: