Regia: Errol Morris, 1978

“<<Ăsta e câinele tău care acum e mort. Dar unde e acel lucru care-l  făcea să se miște? Trebuie să fi fost ceva acolo, nu-i așa?>>

Cuvintele sunt rostite de o femeie care tocmai și-a îngropat câinele în Porțile Raiului. Ele exprimă misterul central al vieții. Niciun filozof nu l-a articulat mai bine. Aceste confesiuni formează adevărul din centrul documentarului lui Errol Morris care e înconjurat de strat după strat de comedie, patos, ironie și bizareriile naturii umane. Am văzut filmul de cel puțin 30 de ori și tot n-am ajuns să-l descifrez: tot ce știu e că vorbește despre mult mai mult decât cimitirele pentru animalele de companie.

Gates of Heaven – Lady in the Doorway | Porțile Raiului – Doamna din pragul ușii

Filmul (…) a devenit o legendă underground, un test limită pentru public care nu se poate decide dacă e serios sau satiric, amuzant sau trist, empatic sau sarcastic. Morris va deveni, mai târziu, unul dintre cei mai binecunoscuți documentariști americani, cu capodopere precum The Thin Blue Line, A Brief History of Time sau Fast, Cheap and Out of Control. Dar “Gates of Heaven” rămâne o categorie în sine, inclasabilă, provocatoare, atâțătoare. Atunci când l-am pus pe lista celor mai bune 10 filme făcute vreodată, nu glumeam: acest documentar de 85 de minute despre un cimitir de pet-uri m-a pus pe gânduri în ultimii 20 de ani mai multe decât orice am văzut.

Piesa sa de rezistență e un monolog extins rostit de o femeie pe nume Florence Rasmussen care stă în ușa casei sale și supraveghează cimitirul. William Faulkner și Mark Twain ar fi plâns de fericire să poată scorni cuvintele ce-i ies din gură în timp ce ne povestește viața sa. Pictează detaliile în tușe rapide, vii și apoi contrazice toate lucurile pe care le-a spus până atunci.”

Roger Ebert

Q&A with Errol Morris, “Gates of Heaven”