“Apropo, ştiţi că sunt păsări emu în Insula Franţei?” Aceasta este, cu siguranţă, cea mai pertinentă întrebare din monumentalul Sans Soleil al lui Chris Marker, un travelog care se plimbă în spaţiu şi timp care ar putea fi unul dintre cele mai ardent “căutate“ filme din istorie. Întrebarea incapsulează perfect esenţa a ceea ce vedem: tonul e şiret, conspirativ şi distruge distanţa literală şi figurativă dintre imaginiile de pe ecran şi epigramele de pe coloana sonoră, iar spectatorul face tot ce poate ca să ţină pasul cu ritmul impus de ambele. Aluziile la Jean-Jacques Rousseau, la kmerii roşii şi la istoria revoluţionară a regiunii  Guinea-Bissau sunt chestiuni hiper cerebrale, dar cine poate rezista să se holbeze la o pasăre magnifică plimbându-se regal într-o grădină botanică?

Rigoarea şi discursivitatea– sau, poate, o unică rigoare discursivă – sunt cele mai puternice arme din arsenalul Sans soleil. Filmat de Marker sub pseudonimul Sandor Krasna şi narat de o actriţă ce pretinde că este cea mai apropiată corespondentă a regizorului –iată, deci, o cale de a comunica atât imaginile, cât şi gândurile sale audienţei-,  filmul e unic în canonul documentarelor pentru că întrupează, simultan, calităţile cele mai clasice şi cele mai radicale ale genului.

În inima sa, această lucrare e un exerciţiu în regia de film etnografică, pentru că Marker alias Krasna campează în locuri din Japonia şi Africa ca să observe mediul şi ritualurile de acolo. Dar aceasă prezentare atent intermediată prin adaptarea unei încadraturi ficţionale, această manipulare neîncetată şi juxtapunere a imaginilor într-un soi de labirint audiovizual se îndepărtează atât de mult de Flaherty, încât, pur şi simplu, îl încalecă: în funcţie de perspectiva fiecăruia, Sans soleil e fie un omagiu la etosul observaţional al lui Nanook of the North, fie o repudiere înverşunată. E un clişeu să spui asta despre un film – că forma sa adevărată sau textura sa depinde de cine-l priveşte – dar acest lucru e adevărat în cazul lui Sans soleil, care nu numai că rezistă la vizionări repetate, dar nu pare niciodată acelaşi film. Se adresează memoriei, chiar dacă diferitele sale teme-direcţii par a se uita una pe cealaltă; analizează geopolitica fără să trădeze orice afilaţie. Vorbim, poate, de cea mai elaborată operă a lui Marker şi cea mai profund personală. Nu e întâmplător că pasărea emu care se arată, din senin şi fără nicio legătură cu restul, aproape de început, se întoarce la final şi chiar dacă e aproape de nerecunoscut prin vălul video confecţionat de imageria electronică a artistului japonez  Hayao Yamaneko (un spaţiu vizual la care naraţiunea se referă ca la “zonă”): ea pare o prietenă pierdută demult. Un emu în insula Franţei e o pasare rară, la fel şi  Sans soleil.
Adam Nayman

SANS SOILEIL Trailer

“La un nivel primar, aş putea să-ţi spun ce intenţiona să fie filmul – nimic mai mult decât un home movie. Dacă aş fi fost născut bogat, aş fi făcut, mai mult sau mai puţin, acelaşi filme de călătorie, pe care nu le-ar fi văzut decât prietenii şi vizitatorii. Am fost singur, de la început la sfârşit. Cu puţine excepţii, eu aşa lucrez. N-aş fi putut găsi cuvintele potrivite să explic unui editor operaţiunile care mie îmi vin în minte instinctual, atunci când sunt la masa de montaj. Pelicula de 16mm a fost transferată pe 35 pentru lansarea în cinema, dar n-aş fi putut să-ţi spun în ce moment toate bucăţile de mozaic au căpătat forma unui film adevărat, pentru că această geneză aparţine misterelor existenţei. Nu mi-am dat seama decât mai târziu, dar întreg filmul a fost un soi de exorcism pentru cei 60 de ani petrecuţi pe această planetă dubiosă. Un fel de a-mi lua adio de la ei. ”
—Chris Marker

SANS SOILEIL Extras - Secvența de început