De un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul ”observațional”. Testat și premeiat prin festivaluri, documentarul românesc de observație și-a depășit deja punctul de supra-saturație. Gloriile ocazionale (Lumea văzută de Ion B, Constantin și Elena, Toto și surorile lui și Doar o răsuflare) nu justifică avalanșa de observaționale și nu sunt rețete de succes, sunt dovada unor autori (Alexander Nanau, Andrei Dăscălescu și Monica Lăzurean) capabili să forjeze din cantitatea enormă de material filmat și să trișeze cu fler și pragmatism elegant atunci când este nevoie de nițică coerență sau de un context. Poate suna dur ”să trișeze”, dar documentarul de observație în stare pură nu există. Are nevoie de proptele, și chit că e vorba de alterarea cronologiei din montaj, chit că sunt dialoguri/declarații/secvențe reluate din motive tehnice sau estetice, observaționalul bun reușește să fie memorabil și viabil în ciuda formulei observaționale, nu datorită ei. Perimată prin utilizarea excesivă, forma observațională a documentarului are limitări clare și deloc ignorabile.
Lipsa contextului
Servit din voice-over sau inserturi în alte formule documentaristice, contextul mai larg în care au loc cele filmate este, din start, dificil de inclus într-un documentar de observație. Ca cineast, contezi pe personaje pentru a elucida din dialoguri, monologuri sau acțiuni detaliile (multiple și importante) din spatele existenței lor cotidiene, chestie pe care oamenii în general nu o fac în dialoguri naturale, lucrurile fiind cât se poate de clare pentru ei și cei din jurul lor. Premisa și idealul acestui sortiment de film sunt foarte similare cu cele ale Noului Val, ale cărui succese au și impulsionat avalanșa de documentare observaționale: ”felia de viață”. Documentarul de observație poate fi cu ușurință un portret reușit, dar niciodată frescă. Constantin și Elena (Dăscălescu) și Ionaș visează că plouă (Dragoș Hanciu) sunt cele mai reușite exemple de portretistică observațională: au personaje cu un mediu de viață fix (”lumea satului”) și rutine zilnice aproape fixe. Contextul lor este ușor de încadrat într-un film onest și uman, care să nu-și trișeze nici spectatorul, nici protagoniștii. Toto și surorile lui și Doar o răsuflare includ din contextul mai larg decât familiile protagonist, fie și printr-o prelungă perioadă de filmări și un montaj abil, care să sugereze contexte sociale și să ofere un cadru mai larg (urban) pentru protagoniști.
Sărăcie informațională
Lipsa interviurilor cu personajele filmate și-a unor informații de context generalist despre problemele lor face de multe ori ca documentarele observaționale să lase impresia unor caricaturi schițate pe genunchi. E vorba de o superficialitate pe care spectatorul o sancționează instinctual astfel. Umanitatea personajului este de regulă redusă la poziția lui în societate (sărac, marginal, extrem de sărac sau destul de marginal par a fi criteriile pentru ales subiecții), iar lipsa unor materiale filmate exhaustiv din care monteurul să constuiască un personaj valabil se face simțită frustrant.
Estetică rudimentară
Noul Val a coborât estetica cinematografică fix în zona ”feliei de viață” aparent filmată fără rezon estetic. Documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene și nu a încercat să aducă nici esteticile vreunui regizor, nici regizori și cameramani capabili să caute estetică în perimetrul vizual (sau intelectual) al subiectului și viețile subiecților. Reacțiile publicului larg, care variază de la dezinteres la dispreț pentru documentarul aborigen de observație, își au sursa principală aici, în zona vizuală.
Ori ”caz social”, ori ”personaj extraordinar”
Subiecții observaționalului provin în mare parte din zona săracă, de la periferiile societății. Uneori avem de-a face și cu ”sfinții închisorilor”, dar de obicei documentarul observațional are o compenentă socială puternică. Sau una elogios-comemorativă. Între pășunismele de școală nouă, progresistă și cu incluziune, și osanalele aduse unor victime ale regimului comunist (cu dosare ideologice nu tot timpul curate), zona de viață și acțiune este pustie. ”Raising awareness„ și ”comemorativitatea idolatră” nu fac decât rău: awareness-ul a virat deja în plictis, iar elogiile pentru sfinții închisorilor nu fac decât să reia, fără zvâc vizual sau perspective noi, cele deja incluse în Memorialul Durerii.
7 Comments
Adina Bradeanu
Cred ca aceeasi lipsa a contextului pentru care este criticat modul observational in textul de fata poate fi reprosata si textului in sine. Dincolo de argumentele specifice – care au fost circulate si recirculate de citeva decenii in spatiul international – mi se pare o problema faptul ca textul discuta problema observationalului intr-un context strict national. Pentru ca avem a face cu un text journalistic, nu asteptam un parcus istoric complex; consider insa ca lipsesc citeva intrebari esentiale pe care numai o perspectiva mai larg istorica si trans-nationala le poate produce.
De pilda, textul porneste de la premisa ca ‘de un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul observațional’ si continua ulterior cu sugestia ca ‘documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene’ (sa zicem ‘locale’). Cred ca o intrebare utila ar fi fost de ce aceasta preferinta tirzie a documentaristilor romani pentru observatie – adica de ce abia de un deceniu si nu de citeva decenii incoace, cum s-a intimpla in alte contexte. Odata lansata intrebarea asta, raspunsul ar putea contine referiri la im-posibilitatea abordarii observationale in perioada dinainte de ’90 (filmare pe pelicula cu cota limitata per film; filme de 10’, deci insuficient timp de desfasurare; nevoia de a controla ideologic ceea ce intra in cadru, deci preferinta pentru moduri mai usor mizanscenabile etc). In aceasta perspectiva, descoperirea tirzie a observatiei in documentarul romanesc apare mai degraba ca o recuperare a unui mod de abordare documentara deja probat in spatiul international si nu ca o ‘preluare a non-esteticilor’ din fictiunea NCR.
O alta posibila explicatie contextuala pe care numai o perspectiva istorica ne-o poate inspira tine de istoria revirimentului documentarului in Romania, dupa criza anilor 90. Acest reviriment s-a intimplat in mare parte pe filiera AstraFilm: practic, documentarul a fost revalidat la noi, prin festivalul Astra, mai intii pe filiera de Antropologie Vizuala, care venea cu observationalul atasat by default. In momentul in care cineastii romani – in special cei tineri – au inceput sa ia in considerare documentarul ca optiune profesionala, multi au facut-o pe baza modelelor oferite de AstraFilm prin programarea de observational classic, invitarea de specialisti din domeniu etc. Asfel, chiar daca Astra si, ulterior, alte festivaluri au adus in Romania si alte tipuri de documentar, observatia a fost modul documentar cel mai substantial sustinut (inclusiv teoretic) in spatiul romanesc pentru o perioda in-delungata, tocmai pentru ca reprezenta zona de suprapunere esentiala a practicilor general documentare cu cele din AV (iar antropologia avea fundamentarea teoretica inca neintrata la noi pe filiera de cinema; in Romania, filiera de Film Studies a inceput relativ recent sa fie interesata de documentar).
Cred ca sunt mai multe de spus pornind de la text, dar am sa-i las si pe altii sa o faca: scuze pentru lungimea comentariului. Dincolo de observatiile mele, ma bucura interesul constant al DocuArt pentru documentarul romanesc.
Adina Bradeanu
Buna ziua, DocuArt.
Ieri am adaugat un comentariu la articolul de mai sus. Intre tmp o prietena interesata de documentar mi-a atras atentia ca a disparut. Il adaug din nou, il aveam salvat intr-un pad: banuiesc ca disparitia lui a fost un accident si nu o actiunea intentionata. Cred ca poate fi util celor care stiu mai putin despre contextul romanesc in relatie cu tema abordata de textul publicat de dvs. Asadar:
“Cred ca aceeasi lipsa a contextului pentru care este criticat modul observational in textul de fata poate fi reprosata si textului in sine. Dincolo de argumentele specifice – care au fost circulate si recirculate de citeva decenii in spatiul international – mi se pare o problema faptul ca textul discuta problema observationalului intr-un context strict national. Pentru ca avem a face cu un text jurnalistic, nu asteptam un parcurs istoric complex; consider insa ca lipsesc citeva intrebari esentiale pe care numai o perspectiva mai larg istorica si trans-nationala le poate produce.
De pilda, textul porneste de la premisa ca ‘de un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul observațional’ si contin-ua ulterior cu sugestia ca ‘documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene’ (sa zicem ‘locale’). Cred ca o intrebare utila ar fi fost de ce aceasta preferinta tirzie a documentaristilor romani pentru observatie – adica de ce abia de un deceniu si nu de citeva decenii incoace, cum s-a intimpla in alte con-texte. Odata lansata intrebarea asta, raspunsul ar putea contine referiri la im-posibilitatea abordarii observationale in perioada dinainte de ’90 (filmare pe pelicula cu cota limitata per film; filme de 10’, deci insuficient timp de desfasurare; nevoia de a controla ideologic ceea ce intra in cadru, deci preferinta pentru moduri mai usor mizanscenabile etc). In aceasta perspectiva, descoperirea tirzie a observatiei in documentarul romanesc apare mai degraba ca o recuperare a unui mod de abordare documentara deja probat in spatiul international si nu ca o ‘preluare a non-esteticilor’ din fictiunea NCR.
O alta posibila explicatie pe care numai perspectiva istorica si contextuala o poate inspira tine de istoria revirimentului documentarului in Romania, dupa criza anilor 90. Acest reviriment s-a intimplat in mare parte pe filiera AstraFilm: practic, documentarul a fost revalidat la noi, prin festivalul Astra, mai intii pe filiera de Antropologie Vizuala, care venea cu observationalul atasat by default. In momentul in care cineastii romani – in special cei tineri – au inceput sa ia in considerare documentarul ca optiune profesionala, multi au facut-o pe baza modelelor oferite de AstraFilm prin programarea de observational classic, invitarea de specialisti din domeniu etc. Asfel, chiar daca Astra si, ulterior, alte festivaluri au adus in Ro-mania si alte tipuri de documentar, observatia a fost modul documentar cel mai substantial sustinut (inclusiv teoretic) in spatiul romanesc pentru o perioda in-delungata, tocmai pentru ca era o zona de suprapunere esentiala a practicilor general documentare cu cele din AV.
Scuze pentru lungimea comentariului. Cred ca sunt mai multe de spus pornind de la text, dar am sa-i las si pe altii sa o faca. Dincolo de observatiile mele, ma bucura interesul constant al DocuArt pentru documentarul romanesc si va citesc intotdeauna cu placere.”
Adina Bradeanu
Buna ziua, DocuArt.
Am adaugat acum doua zile un comentariu aici; in ziua urmatoare a disparut. L-am re-adaugat si a disparut din nou dupa citeva ore. Am sa mai incerc odata, pentru ca cred ca, odata ce am raspuns invitatiei dvs la dialog, atunci e bine ca raspunsul meu sa ramina consemnat. Daca nu doriti o conversatie pe teme de documentar (vezi invitatia de a ‘incepe conversatia’ in spatiul acestei casete pentru comentarii), dati-mi, va rog, un semn si nu mai insist. Va multumesc. Mai jos, comentariul meu initial:
“Cred ca aceeasi lipsa a contextului pentru care este criticat modul observational in textul de fata poate fi reprosata si textului in sine. Dincolo de argumentele specifice – care au fost circulate si recirculate de citeva decenii in spatiul international – mi se pare o problema faptul ca textul discuta problema observationalului intr-un context strict national. Pentru ca avem a face cu un text jurnalistic, nu asteptam un parcurs istoric complex; consider insa ca lipsesc citeva intrebari esentiale pe care numai o perspectiva mai larg istorica si trans-nationala le poate produce.
De pilda, textul porneste de la premisa ca ‘de un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul observațional’ si continua ulterior cu sugestia ca ‘documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene’ (sa zicem ‘locale’). Cred ca o intrebare utila ar fi fost de ce aceasta preferinta tirzie a documentaristilor romani pentru observatie – adica de ce abia de un deceniu si nu de citeva decenii incoace, cum s-a intimpla in alte contexte. Odata lansata intrebarea asta, raspunsul ar putea contine referiri la im-posibilitatea abordarii observationale in perioada dinainte de ’90 (filmare pe pelicula cu cota limitata per film; filme de 10’, deci insuficient timp de desfasurare; nevoia de a controla ideologic ceea ce intra in cadru, deci preferinta pentru moduri mai usor mizanscenabile etc). In aceasta perspectiva, descoperirea tirzie a observatiei in documentarul romanesc apare mai degraba ca o recuperare a unui mod de abordare documentara deja probat in spatiul international si nu ca o ‘preluare a non-esteticilor’ din fictiunea NCR.
O alta posibila sugestie pe care numai perspectiva istorica si contextuala ne-o poate inspira tine de istoria revirimentului documentarului in Romania, dupa cri-za anilor 90. Acest reviriment s-a intimplat in mare parte pe filiera AstraFilm: practic, documentarul a fost revalidat la noi, prin festivalul Astra, mai intii pe filiera de Antropologie Vizuala, care venea cu observationalul atasat by default. In momentul in care cineastii romani – in special cei tineri – au inceput sa ia in considerare documentarul ca optiune profesionala, multi au facut-o pe baza modelelor oferite de AstraFilm prin programarea de observational classic, invitarea de specialisti din domeniu etc. Asfel, chiar daca Astra si, ulterior, alte festivaluri au adus in Ro-mania si alte tipuri de documentar, observatia a fost modul documentar cel mai substantial sustinut (inclusiv teoretic) in spatiul romanesc pentru o perioda indelungata, tocmai pentru ca era o zona de suprapunere esentiala a practicilor general documentare cu cele din AV.
Scuze pentru lungimea comentariului. Cred ca sunt mai multe de spus pornind de la text, dar am sa-i las si pe altii sa o faca. Dincolo de observatiile mele, ma bucura interesul constant al DocuArt pentru documentarul romanesc si va citesc intotdeauna cu placere.”
gadjodillo
eu cred că mi-a ajuns documentarul despre gheorghe ursu, văzut la un festival din costineşti acum vreo două decenii, pentru categoria “sfinţii închisorilor”. dincolo de asta, au mai existat, totuşi, cîteva observaţionale interesante în ultimele decenii, doar atît că nu-mi mai amintesc cum se cheamă (unul cu doi inşi care umblau cu căruţa, apoi ultimul căldărar, vreo cîteva făcute prin ardeal, imagini din vis, despre rodion, care se va lansa săptămîna viitoare, deşi prin festivaluri a circulat de anul trecut)
Adina Bradeanu
Pot sa ma asigur ca ne gindim la acelasi film despre Gherghe Ursu – Babu, adica? Din cite imi amintesc, nu e un film de observatie…
Adina Bradeanu
Buna ziua, DocuArt.
Pentru ca un comentariu al meu adaugat cu citeva zile in urma si, ulterior, de alte doua ori, pe acest site, continua sa dispara, continuu si eu sa il adaug pina ce ne lamurim ce se intimpla. De data asta, am sa-l adaug sub forma a doua comentarii mai scurte, cu speranta ca nu vor disparea amindoua. E un comentariu care nu contravine regulilor de comunicare online si care e adaugat cu intentia sincera de a completa textul de mai sus, prin urmare nu inteleg de ce ar disparea. Asadar, prima parte:
“Cred ca aceeasi lipsa a contextului pentru care este criticat modul observational in textul de fata poate fi reprosata si textului in sine. Dincolo de argumentele specifice – care au fost circulate si recirculate de citeva decenii in spatiul international – mi se pare o problema faptul ca textul discuta problema observationalu-lui intr-un context strict national. Pentru ca avem a face cu un text jurnalistic, nu asteptam un parcurs istoric complex; consider insa ca lipsesc citeva intrebari esentiale pe care numai o perspectiva mai larg istorica si trans-nationala le poate produce.
De pilda, textul porneste de la premisa ca ‘de un deceniu încoace, documentariștii autohtoni au o preferință îngrijorătoare pentru formatul observațional’ si continua ulterior cu sugestia ca ‘documentarul observațional a preluat non-esteticile ficțiunilor aborigene’ (sa zicem ‘locale’). Cred ca o intrebare utila ar fi fost de ce aceasta preferinta tirzie a documentaristilor romani pentru observatie – adica de ce abia de un deceniu si nu de citeva decenii incoace, cum s-a intimpla in alte contexte. Odata lansata intrebarea asta, raspunsul ar putea contine referiri la im-posibilitatea abordarii observationale in perioada dinainte de ’90 (filmare pe pelicula cu cota limitata per film; filme de 10’, deci insuficient timp de desfasurare; nevoia de a controla ideologic ceea ce intra in cadru, deci preferinta pentru moduri mai usor mizanscenabile etc). In aceasta perspectiva, descoperirea tirzie a observatiei in documentarul romanesc apare mai degraba ca o recuperare a unui mod de abordare documentara deja probat in spatiul international si nu ca o ‘preluare a non-esteticilor’ din fictiunea NCR.”
Adina Bradeanu
Si cea de-a doua parte a comentariului postat cu citeva zile in urma:
“O alta posibila sugestie pe care numai perspectiva istorica si contextuala ne-o poate inspira tine de istoria revirimentului documentarului in Romania, dupa criza anilor 90. Acest reviriment s-a intimplat in mare parte pe filiera AstraFilm: practic, documentarul a fost revalidat la noi, prin festivalul Astra, mai intii pe filiera de Antropologie Vizuala, care venea cu observationalul atasat by default. In momentul in care cineastii romani – in special cei tineri – au inceput sa ia in considerare documentarul ca optiune profesionala, multi au facut-o pe baza modelelor oferite de AstraFilm prin programarea de observational classic, invitarea de specialisti din domeniu etc. Asfel, chiar daca Astra si, ulterior, alte festivaluri au adus in Ro-mania si alte tipuri de documentar, observatia a fost modul documentar cel mai substantial sustinut (inclusiv teoretic) in spatiul romanesc pentru o perioda indelungata, tocmai pentru ca era o zona de suprapunere esentiala a practicilor general documentare cu cele din AV.
Scuze pentru lungimea comentariului. Cred ca sunt mai multe de spus pornind de la text, dar am sa-i las si pe altii sa o faca. Dincolo de observatiile mele, ma bucura interesul constant al DocuArt pentru documentarul romanesc si va citesc intotdeauna cu placere.”