O femeie singură, într-o casă veche,  țărănească, se teme de spiritele rele. Privește casa părăsită de peste drum și visează la momentul în care locuința ei va deveni muzeu și va fi vizitată de americani. Este convinsă că poeziile ei sunt mai bune decât ale poetului național, pentru că „Eminescu n-are poeziile mele.” Își amintește diplomele, premiile, gloria unui trecut în care era numită „poet-țăran de geniu” și „obiect de patrimoniu național.”


Dar peste gloria de altădată s-a așternut astăzi praful istoriei. În tăcerea zilelor de până mai ieri, Gheorghița Măleanu trăia între nostalgie și iluzii. Ea nu este doar o țărancă din satul vâlcean Bărbătești, promovată în vremea comunismului de autorități drept „poet-țăran de geniu” și chiar „obiect de patrimoniu național”, ci și un simbol al vremurilor în care oamenii erau ridicați și promovați de puterea ideologică, fiind lăsați apoi să se prăbușească odată cu ea.

Și poate că mulți n-ar fi aflat niciodată această poveste dacă n-ar fi existat documentarul „Mama Ghița”, realizat de Diana Deleanu, în 2006, cu un an înainte de moartea Gheorghiței Măleanu, a cărei glorie artistică a fost brusc curmată de căderea comunismului, eveniment care a aruncat-o în izolare ș uitare.

Gloria trecutului: Hainele cele noi ale împăratului
În anii comunismului, Gheorghița Măleanu a fost descoperită de aparatul propagandistic care avea nevoie de eroi populari. Nu făcuse nimic ieșit din comun, scrisese o poezie despre cum a ajuns omul pe Lună. Era o femeie simplă, fără educație formală, dar tocmai acest amănunt o făcea perfectă pentru propaganda de partid care celebra „geniul clasei muncitoare.” Nu este deloc de mirare că poeziile ei, inspirate din viața rurală, au devenit rapid instrumente ale ideologiei comuniste, sub îndrumarea activiștilor de partid.

Așa a început gloria artistică a Gheorghiței Măleanu. A fost numită obiect de patrimoniu național, a câștigat numeroase premii la „Cântarea României”, ba chiar și pe la diverse competiții internaționale. Diplomele, recunoașterile și laudele curgeau, era invitată peste tot, a ajuns chiar pe aceeași scenă cu Nicolae Ceaușescu, dar nimeni nu părea să se întrebe dacă poeziile mamei Ghița erau cu adevărat remarcabile sau simple versificări lipsite de orice fior liric și mesaj.

Succesul Mamei Ghița este un exemplu perfect al „hainelor cele noi ale împăratului”, adică o iluzie creată și întreținută de regimul comunist. Poeziile ei, fără îndoială sincere, erau mai degrabă naivități ale unui om simplu decât opere literare valoroase. Dar nu a contat. Gheorghița a devenit o piesă de decor pentru o scenă construită din minciuni ideologice. Și dramatic e că ea a crezut în aceste minciuni.Declinul și izolarea: Casa de sticlă s-a făcut zobDupă căderea regimului comunist, gloria poetică a mamei Ghița s-a spulberat. Poeziile ei și-au pierdut valoarea în ochii unei societăți care renunțase cu entuziasm la toate simbolurile comuniste. Gheorghița Măleanu a rămas singură, prinsă între nostalgia trecutului și o realitate dură. Diplomele care odată erau dovezi de necontestat ale succesului ei au devenit peste noapte hârtii prăfuite. Casa ei țărănească, pe care o vedea drept un viitor muzeu, a redevenit o locuință modestă, ignorată de lume. Nimeni nu mai bătea la poarta care în alte vremuri era asaltată de lume importantă. Însuși Amza Pelea trecuse pe acolo. Visul ei de a fi vizitată de americani și de a-și vedea poeziile recunoscute ca „mai bune decât ale lui Eminescu” nu este decât o încercare disperată de a găsi sens într-o viață care i-a fost pur și simplu furată. Iar Gheorghița Măleanu nu a putut accepta asta.

Mama Ghița nu este, poate, un poet în adevăratul sens al cuvântului. Dar ea a devenit un simbol al manipulării și abandonului. Când regimul nu a mai avut nevoie de ea, a lăsat-o să cadă într-o izolare sfâșietoare. Iată drama unei vieți care și-a pierdut sensul. Ce rămâne după iluzii?Povestea Gheorghiței Măleanu ridică întrebări dureroase despre modul în care tratăm oamenii. Cum ne alegem eroii, modelele? Cine decide ce merită să fie păstrat în memoria colectivă?


Astăzi nu mai suntem, din fericire, supuși unei propagande care construiește iluzii grandioase, dar mecanismul de a ridica oameni pe un piedestal și apoi de a-i abandona este încă viu. Internetul creează „vedete” peste noapte, dar le distruge, fără milă, cu aceeași viteză. Ar trebui să ne punem o întrebare: cine protejează acele suflete care, asemenea Gheorghiței Măleanu, sunt transformate în simboluri doar pentru a fi aruncate în uitare mai târziu?

Casa mamei Ghița nu va deveni muzeu. Poeziile ei nu vor depăși gloria lui Eminescu. Dar povestea Gheorghiței Măleanu din satul vâlcean Bărbătești este un monument al iluziilor colective. Este un simbol al fragilității gloriei și un semnal de alarmă pentru cât de ușor putem uita oamenii pe care i-am ridicat.

Cine este vinovat pentru această uitare? Noi, ca societate? Regimul care a creat aceste iluzii? Sau timpul care șterge, nemilos, totul?