Filmele mele se uită la grupuri, la experiențe colective, la ce se întâmplă când oamenii respiră același aer. Protagoniștii pe care îi urmăresc pot împărtăși un loc de muncă, un spațiu geografic, un interes anume, sau o vârstă. Scurtmetrajele mele abordează teme diverse, dar îmi place să observ că totuși au în comun această preocupare pentru “coral” mai degrabă decât “individual”.
Absolventă a secției de Fotografie şi Artă Video la Universitatea Națională de Arte București (UNArte), Alina Manolache este o talentată autoare de filme documentare. După o serie de scurtmetraje ce au fost apreciate în circuitul festivalier internațional, a debutat cu documentarul de lungmetraj, „Copii pierduţi pe plajă” (2020), care a fost selectat la prestigiosul IDFA.
Mirona Radu: Ai putea să ne povestești despre copila Alina, cât de mult a iubit filmul și cinematograful în copilărie?
Alina Manolache: În copilărie îmi plăcea să îmi petrec duminicile întorcând pe toate părțile albumele cu fotografii de familie și să refac poveștile din spatele lor. La cinema nu prea mergeam, erau anii ‘90-2000 și am crescut într-un oraș mic, mai degrabă sub febra ‘cablului’ și a internetului prin dial-up. În gimnaziu, îmi petreceam timpul liber citind și scriind, eram activă ca ‘olimpică’ la română. Ochii către vizual mi i-a deschis tot profesoara mea de limba română din generală, doamna Doina Budescu, care mi-a pus în brațe niște albume de artă la un moment dat. Apoi, am avut ceva eseu de scris pe tema ‘Modelul meu’ și m-a provocat să mi-l aleg ca model pe Michelangelo Buonarroti. M-am documentat destul de mult atunci, și cred că m-a marcat (și flatat) această alegere pe care ea o făcuse pentru mine. În liceu, îmi luam Mari Pictori și Revista Foto. Aveam mulți prieteni interesați de artă, teatru, muzică, fotografie. Tot în liceu am început să văd filme. Aveam mult de recuperat, luam foldere întregi de pe DC++ (nu prea aveam posibilitatea de a vedea neorealism la cinema în Piatra Neamț). Deci a fost așa, din aproape în aproape- de la arhive de familie, la diafilme, la literatură, la arte vizuale, apoi fotografie, film, film documentar.
M.R.: Cum te-ai decis să studiezi la UNArte și când ți-ai dat seama că filmul documentar ți se potrivește ca viitoare carieră?
A.M.: Inițial am dat la UNATC și nu am intrat. Am făcut un an de Limbi Străine, nu mi-a plăcut, și atunci m-am orientat către UNArte, foto-video. Și am rămas. Mi s-a părut un mediu bun, îmi plăceau colegii, era o atmosferă orientată către experiment și asta îmi plăcea. Însă libertatea asta totală de a crea avea nevoie să se contamineze cu puțină structură. Mă interesa să organizez lucruri, să adun în jurul meu oameni, să îmi creez niște contexte, să îmi dau niște provocări, să dobândesc niște skill-uri concrete. Să pot să zic “eu sunt bună la ASTA.” Poate o mentalitate un pic mai conservatoare dacă vrei. Voiam să știu eu care e sertarul meu. Și am aflat după facultate abia, când am câștigat o bursă la Paris și am candidat acolo cu o propunere de film documentar- eram în mod real curioasă de subiect (gardienii de muzeu, sau cum e să stai lângă cele mai faimoase opere de artă din lume și pe tine să nu te vadă nimeni) dar nu știam cu ce se mănâncă un film documentar. Dar iată-mă la Paris în situația în care trebuia să fac acest film să existe. Și l-am făcut să existe! Nu singură, evident. A fost o aliniere de forțe extraordinară- să pot să fac research și să lucrez la Paris, să am lângă mine două prietene cineaste pe care le admiram mult (Diana Vidrașcu și Anita Drăghici), să am acces să filmez într-unul din cele mai importante muzee de artă din lume, să am parte de complicitatea protagoniștilor francezi… Mergeam pe stradă și zâmbeam. A fost momentul în care am știut că am ajuns acasă – filmul documentar. Aici am găsit și libertate și structură, adică exact ce căutam.
M.R.: Ai urmat Aristoteles Workshop. Ce a însemnat pentru tine acest program?
A.M.: A fost școala mea de film! Pe lângă ce am învățat de la toți oamenii cu care am lucrat de-a lungul timpului, programe ca Aristoteles și munca efectivă pe teren mi-au dat tot ce știu azi ca cineast. Nu am o altă formare ‘oficială’. Dar sincer, e un privilegiu să fiu alumna Aristoteles. E un semn de carte în cariera mea, și mă întorc foarte des la exeperiența aceasta: fie la mentorii mei de acolo, fie la relația foarte bună și caldă cu Dan Nuțu și echipa de organizare de atunci, fie la colegi de la care tot așa am învățat o grămadă, fie la idei care mi-au rămas. Dar cel mai des vorbesc despre filmul pe care l-am făcut la Aristoteles, End of Summer, despre un grup de adolescenți care petrec ultima vară împreună înainte de terminarea liceului. Am construit acest film de la zero, într-o lună, împreună cu doi colegi pe care nu îi știam absolut deloc și care au fost minunați – Mircea Bobînă și Ruben Agadjanean. A fost o bucurie, și distractiv și provocator, și emoționant și clar relevant pentru ce a urmat pentru mine ca cineast. Ca sa concluzionez, Aristoteles mi-a dat încredere în vocea mea ca realizator de documentar, și m-a ajutat să mă poziționez mai clar vis-a-vis de ce fel de filme vreau să fac în viitor. Tot acolo mi s-a clarificat faptul că documentarul poate să fie și poetic, poate să îndrăznească oricât, că e o formă de artă.
M.R: Ai realizat câteva scurtmetraje documentare înainte de realizarea filmului “Copii pierduți pe plajă”. Ce teme ai urmărit să explorezi?
A.M.: Filmele mele se uită la grupuri, la experiențe colective, la ce se întâmplă când oamenii respiră același aer. Protagoniștii pe care îi urmăresc pot împărtăși un loc de muncă, un spațiu geografic, un interes anume, sau o vârstă. Scurtmetrajele mele abordează teme diverse, dar îmi place să observ că totuși au în comun această preocupare pentru “coral” mai degrabă decât “individual”. Uite, de exemplu, am făcut filme despre viața adolescenților din rural, dar cu întrebări diferite – în End of Summer, cum arată masculinitatea în formare, care sunt dinamicile de grup versus realitatea interioară a fiecăruia la o vârstă super fragilă și vulnerabilă. În Disco Is Dead, m-am uitat la efectele migrației asupra vieții sociale a tinerilor – cum mai arată o sâmbătă seara la sat, într-o Românie în care “toți sunt plecați”? Mai recent, sub influența și constrângerile foarte concrete ale pandemiei – imposibilitatea de a filma pe teren – am lucrat mult cu found footage, și am explorat teme legate de știință și tehnologie. În Covid Space Odyssey (co-realizat cu Vladimir Potop) ne uităm la experiența astronauților care au prins primele zilei ale pandemiei în spațiu. I AM HERE e o radiografie a carantinei globale din 2020 prin ochii camerelor de supraveghere din toată lumea, iar ultimul meu film, 3 Dialogues About the Future, e despre roboți care au conversații filosofice despre ce înseamnă să fii om.
M.R.: Cât de diferit a fost procesul de realizare și documentare la documentarul de lungmetraj de debut față de cel de la scurtmetraje?
A.M.: Foarte diferit! În primul rând duratele fac diferența. Un proces de 4-5 ani la lung, versus câteva luni la scurte. Clar toate ideile stau la copt câțiva ani, dar producția în sine are duratele acestea. Și îmi place să port ambele pălării, tocmai pentru că vin cu procese diferite. La lung, petreci mult timp cu echipa, discutând, anticipând, aliniind idei, concepte, posibile probleme care pot apărea. Se dezvoltă din aproape în aproape, și e foarte fain să te bucuri de fiecare etapă, să vezi filmul tot mai concret, tot mai conturat. La scurt, petreci mai puțin timp așteptând și mai mult făcând, totul se întâmplă la o intensitate mai mare, și rezultatele vin mai repede. Am nevoie de prospețimea asta, îmi dă energie și e o formă prin care mă pot manifesta mai spontan și mai liber. Dar îmi place și în tihnă, știind că rezultatul e mai complex și mai consistent.
M.R.: Când ți-a venit ideea realizării filmului „Copii pierduți pe plajă” și cu ce ai vrut să rămână spectatorii după vizionare?
A.M.: Tot așa, din aproape în aproape, din idee în idee, ca un puzzle complicat construit într-o lungă: perioadă de timp. Ecoul anunțurilor de copii pierduți de la Radio Vacanța din anii ‘90 a persistat prea mult în mine, și am simțit nevoia să văd unde mă duce- și dacă mă duce undeva. Dar de aici la ce am făcut într-un final, un roadtrip prin toată țara ca să am un dialog cu generația mea- a fost cale lungă. La început era doar asta- oare cine sunt oamenii care s-au pierdut pe plajă și au fost dați la radio? Cum arată ei ca adulți? Oare pot să îi găsesc? Am dat drumul la întrebări printre prieteni și pe facebook, lumea s-a entuziasmat și chiar am găsit câțiva protagoniști care trecuseră prin experiența asta. Am făcut niște interviuri cu ei, și foarte repede mi-am dat seama că dincolo de asta cu pierdutul pe plajă, era de fapt o curiozitate să vorbesc cu oameni de vârsta mea, să văd cum arată prima generație ‘born and raised’ după ‘90. Urma să împlinim toți 30 (eu, protagoniștii, dar și o parte din echipa Lost Kids, de pildă Laurențiu Răducanu, directorul de imagine, și Ioana Lascăr, producătoarea filmului), vârsta democrației în România. Și din “lost kids” s-a rostogolit în “lost generation” și într-o radiografie complexă a ce înseamnă să fii tânăr în România azi și la sat și la oraș, și în fabrică și la birou și pe stradă și pe plajă. Și faptul că filmul a fost făcut de cineaști de vârsta protagoniștilor (sau apropiați- Gabi Basalici, Laura Mușat, Filip Mureșan, Radu Stancu) cu siguranță aduce un aer proaspăt și o poziție fermă de identificare și asumare din partea noastră.
Mi-aș dori ca după vizionare publicul de toate vârstele- nu numai generația ‘90- să rămână cu senzația că a regăsit ceva familiar, și totodată că undeva, înăutru, s-a deschis ceva nou: poate o întrebare nouă, sau un interes nou, sau o nuanță nouă despre generația asta. Fiecare experiență de vizionare e diferită, și de obicei oamenii care văd filmul îl îmbogățesc adâugându-i propriile experiențe- indiferent dacă spectatorii sunt din România sau nu- până la urmă senzația asta de oglindire sau de empatie ne face să ne conectăm cu poveștile pe care le vedem pe ecran. Dincolo de limba sau cultura în care trăiește filmul respectiv. În mod ideal, pentru mine, filmul în general ar trebui să ne ajute să devenim mai buni și să înțelegem puțin mai mult natura umană.
M.R.: La ce proiect lucrezi în acest moment?
A.M.: Momentan, distribui scurtmetrajul 3 Dialogues About the Future- e un film foarte proaspăt, produs de mine, împreună cu Gabi Basalici. În paralel, lucrez la al doilea lungmetraj, un film-jurnal, la persoana întâi- o premieră și o provocare și pentru mine și pentru echipă (Monica Lăzurean Gorgan, Dragoș Apetri).
M.R: Dacă ar fi să recomanzi trei titluri de filme documentare internaționale pentru cinefilii români din toate timpurile, pe care le-ai alege și de ce?
A.M.: Nostalgia for the Light– Patricio Guzman
The Mosquito Problem and Other Stories– Andrey Paounov
Metal and Melancholy– Heddy Honigmann
Toate trei sunt poetice și curajoase ca abordare regizorală și toate trei sunt portrete colective- specialitatea mea, și prin urmare, ce ajung să văd cel mai mult.
M.R.: Ce valoare umană consideri a fi cea mai de preț pentru tine ca autor de film documentar?
A.M.: Uh, sunt multe! Pare ca o întrebare din oracol la care nu mă pot decide ce să răspund. Clar empatia e prima care vine, dar poate e bine să vorbim și despre flexibilitate. Ca autor de film documentar pui la bătaie o capacitate de adaptare foarte mare. Te întâlnești des cu neprevăzutul și atunci trebuie să găsești soluții intr-un timp foarte scurt. Uneori în secunde! Nu e ca și când urmărești un script și un decupaj și știi ce urmează. Lucrăm cu povești și locații care evoluează, și atunci nimic nu rămâne bătut în cuie. Totul se poate schimba de pe o zi pe alta, de la un moment la altul, și frumusețea meseriei ăsteia stă tocmai în soluțiile pe care le găsești- logistic și artistic- și cum știi să negociezi cu oamenii și cu realitatea încât să obții un rezultat cât mai apropiat de ce ți-ai imaginat.
M.R.: De ce să iubim filmul documentar?
A.M.: Pentru că ne surprinde! Pentru că avem atâtea și atâtea de învățat și de trăit și nu avem cum fizic să le trăim pe toate. Pentru că ne oferă o scurtătură către alte spații, alte culturi, sau ne face să vedem în interiorul propriei noastre culturi, dar cu o altă pereche de ochelari! Filmul documentar e la fel de important ca o bibliotecă, ca posibilitatea de a căuta ceva pe google, de a călători, de a pleca din satul nostru la 18 ani. Ne ajută să înțelegem unde suntem, unde aparținem, ce credem, și să lărgim limitele tuturor acestor lucruri.
