Docuart mi-a făcut invitația de a scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.
Pentru că e decembrie și în continuare democrație, pentru că ați fost cuminți și v-ați pus ghetuțele și șosețelele cum trebuie, pentru că miroase deja a sărbătoare, avem un bonus la proiectul 10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…
Astăzi vă invităm să-l descoperiți în profunzime pe Cosmin Alexandru Stanciu, altfel decât îl cunoașteți din trupa D-l Goe. Cosmo, cum îi spun apropiații, este un tânăr artist surprinzător, format în istoria artei și autodidact în ceea ce privește muzica, deși dacă nu ai avea informația, nu ai putea spune asta. În ultima perioadă a început să lucreze în zona teatrului și a artelor performative și să experimenteze creația alături de alți artiști, în ceea ce reprezintă sonoritatea diverselor universuri artistice în care plonjează cu ludic și seriozitate.
Toate interviurile din proiectul 10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…
sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.
Devenirea
Celina Nițu – Salut, Cosmo! Îți mulțumesc că ai acceptat invitația! Ne încălzim cu întrebarea standard. Cine este Cosmin Alexandru Stanciu aka Cosmo, din ce mediu provine, unde a copilărit, ce-i place să facă?
Cosmin Alexandru Stanciu – Bonjour! Cosmo Stanciu aici – muzician și istoric de artă. Provin dintr-o familie plasată pe undeva prin clasa de mijloc (cred), dintr-un mic orășel situat între două dealuri, pe nume Breaza, unde am și copilărit. Ce-mi place? Hmmm. In a nutshell – arta și caterinca. Și sunt extrem de serios în ambele.
C.N. – Când ai inceput să cochetezi cu arta și ți-a fost clar că îți dorești o carieră în domeniul artistic?
C.A.S. – Muzica a fost primul sector artistic cu care am cochetat, cel puțin în mod conștient. Prima amintire, sor-mea cea mare, Diana, plasând strategic niște căști pe capul meu. Intre cele doua casti – Pink Floyd, la maxim. Viață schimbată.
C.N. – Vorbește-mi despre drumul tău artistic. Ce pași ai urmat pentru a ajunge să lucrezi într-o zonă interdisciplinară. Cum te-ai decis între actorie și muzică și de ce facultatea de istoria artei?
C.A.S. – Practic, înainte de a îmi dori să urmez o carieră muzicală, de rocknroller, nu mi-am dorit nimic altceva. Clișeul de a vrea să fiu astronaut sau biolog marin sau pompier în copilărie nu s-a lipit ioc. Eram pur și simplu împlinit în libertatea mea copilareasca. La ziua mea de 13 sau 14 ani am primit prima chitara. Tot de la sor-mea. De acolo am mancat rock’n’roll pe paine pentru următorii ani (abia în facultate am gustat cu adevărat din cupa Jazzului, și ulterior world music) Apoi, în percepția mea de adolescent cu aspirații (exagerat de) boeme, și-a făcut loc ideea că îmi trebuie o cariera auxiliară, încât să nu fiu nevoit să fac compromisuri în muzică. Stăteam deja la Ploiești, unde mă mutasem pentru liceu, iar opțiunile erau destul de limitate în privința posibilelor cursuri pe care le-aș fi putut urma și cu care îmi puteam îmbunătăți arsenalul cultural, dar infinit mai multe decât la Breaza. Diriginta mea, o excelentă profesoară de limba și literatura română, din școala generală, mă sfătuia constant să-mi încerc norocul cu teatrul. Am zis să bag o fisă, și câteva luni mai târziu eram deja îndrăgostit, aproape, iremediabil de jocul jocului actoricesc. Ludicul este o virtute esențială în percepția mea. Facultatea de istoria artei a venit prin nevoia umplerii unei carențe uriașe în cultura mea – arta vizuală. Educația formală medie românească nu-ți oferă nici măcar ABC-ul artei vizuale. Absurd, nu? De asemenea, am sperat că și studiul cinematografiei va fi una din părțile esențiale din programul de studiu al Istoriei Artei, dar nu a fost. Sunt cinefil de mic copil, dar pe partea asta a trebuit să-mi fac research-ul pe cont propriu.
Dar nici un tip de incursiune în celelalte arte nu a reușit să mă acapareze într-atât încât să mă indeparteze de muzică. Au contraire, am început să văd potențialul de înțelegere al unei arte prin intermediul cunoașterii celorlalte. Mi s-a deschis al treilea ochi.
C.N. – Ai făcut teatru în liceu, la Ploiești, ce a însemnat pentru un adolescent această întâlnire? Povestește-mi un pic de experiența Podul. Ce a însemnat pentru tine?
C.A.S. – Teatrul mi-a deschis multe orizoturi, față de ceea ce eram și ceea ce puteam fi. Trupa Interior, din Ploiești, a însemnat enorm pentru dezvoltarea mea. În special prin prezenta profului extra acid, extra nebun, super cinefil, Gabi Petre. Am învățat să stau drept, să vorbesc răspicat, să nu-mi fie teamă de scenă sau mulțimi și cel mai important, am gustat plăcerea de după ce reușești să te scoți din zona de confort. Actoria te scoate constant din limitele a ce-ai crede tu că trebuie să fii.
Experiența Podul a venit pe fundalul nevoii mele de a continua cursurile de actorie. Nu a durat mult experienta de podar, dar m-a invatat mult despre humbleness-ul acestei meserii, si a tuturor artelor, de fapt. Acolo l-am întânit pe unul din pretenii și colaboratorii mei constanți, Alexandru Munteanu.
C.N. – Când și cum a apărut Dl Goe în viața ta și ce alte proiecte artistice aveai înainte de asta?
C.A.S. – Cânt în trupe de pe la 15 ani. Prima, Lied Project, a pornit alături de cel mai vechi prieten de-ai mei, Andrei Doboș, cu care m-am mai jucat muzical de nenumărate ori de-a lungul timpului. Proiectul la vremea aia era destul de primitiv, skilluri low, aparatură rudimentară, compoziții proprii limitate, dar ne distram și aveam concerte. Apoi m-am mutat la Ploiești și am fraternizat și cu băieții de la Sunete alb-negru, în același timp derulând și proiectul cu Doboș. Apoi în București, prima trupă în care am intrat a fost Mouse&Monkeyz. O trupă cu un concept care mi-a plăcut foarte mult din start, căci toți purtam măști și identitatea noastră nu era disclosed. Conceptul, în capul meu, cel puțin, se învârtea în jurul mitului homeric, unde nu mai e vorba de entitatea ta, despre ego, ci doar despre obiectul artistic pe care tu îl propui. Și apoi tu ești un anonim și lași doar creația ta să străbată.
După ce s-a destrămat Mouse&Monkeyz, din nucleul de acolo s-a format D-l Goe. Vocalul era același, tobarul era vechiul meu prieten Doboș, eu la chitară, asta se întâmpla prin 2016-2017. Totul s-a întâmplat la inițiativa lui Dani Ionescu, vocalul, care a avusese un shift cultural major. Dacă inițial influențele majore veneau de la Nine Inch Nails, Trent Reznor, apoi și-a făcut simțită prezența Elvis. Toată partea aia de electronic madness de dinainte s-a sucit către rock n roll clasic și blues.
Am făcut o piesa împreună, ‘Kiss and caress’ și atunci mi-a fost clar că direcția melodică va merge către old school rock’n’roll, blues, ceea ce nu îmi satisfăcea gusturile estetice avangardiste. Așa că după sesiunea aia de creație, eu am zis nu. Am ieșit, trupa a continuat. Au trecut niște ani și noi fiind foarte buni prieteni, la un moment dat, după ce m-am întors din Olanda, m-au lucrat. Hahahahaha. Chitaristul avea mâna ruptă, ei aveau deja concerte programate și m-au rugat să intru eu repede și să umplu golul. Având această intensă relație de prietenie și o stranie și puternică compatibilitate, cântam foarte ușor unii cu alții. Ideea e că am început repetițiile și a devenit din ce în ce mai clar că accidentatul ar fi putut, de fapt, să-și cânte toate părțile. Dar din nou, în această seducție a prietenilor și a faptului că erau concerte constant, am zis da, mai ales că în 2022 mă întorsesem din Olanda, iar ei scoseseră piesa ‘Prin gara la Constanța’. Era pe val. It’s fun to play with your friends! Chiar dacă nu este neapărat alegerea mea estetică, adică muzica nu e compusă de mine și nu pot să zic că mă reprezintă întru totul. Dar știam că dacă rămân vom începe să avem un proces comun de creație, ceea ce s-a și întâmplat la ultimele două piese. Cam așa.
C.N. – Pornind de la ideea că devenim asemenea lucrurilor cu care ne hrănim, ce cărți/ artiști indiferent de domeniu/timp/spațiu te-au influențat și continuă să o facă?
C.A.S. – Mark Rothko, Fiodor Dostoievski, Radiohead, Max Ernst, Stanley Kubrick, Jim Jarmusch, BEAT Generation, Marc Chagall, Henri Matisse, Jim Morrison, Massive Attack, Miles Davis, Mikhail Bulgakov, George Orwell, Tristan Tzara, DADA, Alejandro Jodorowsky, Gellu Naum, Marin Sorescu, Geo Bogza, avangarda românească de început de secol al XX-lea, Sopranos, Charles Bukowski, Pink Floyd, Aldous Huxley, Fela Kuti, Tony Allen, Damon Albarn, Thomas Newman, Jonny Greenwood, Alexandre Desplat, Boris Vian.
Universul tematic
C.N. – Înainte să te întreb de temele care te obsedează, spune-mi ce este în viziunea ta un artist? Ce crezi că îl diferențiază de ceilalți oameni?
C.A.S. – Nu mă consider artist, sunt doar într-o căutare artistică. Mai ales în momentul de față în care conceptul este arhifolosit. Oricine este astăzi ,,artist,, . Adică de la rangul mistic al omului dat de societate la o parte pentru felul absurd în care vede lucrurile, s-a ajuns până la momentul în care oricine care face orice lucru ce implică minimă creativitate e artist? Nope. Nu vreau să contribui la propagarea redundanței acestui termen foarte, foarte important. Artist e un termen esențial și nu vreau să fie mâncat de viu de orice om care are un telefon cu un cont de insta. Fuck that! În același timp aș vrea să vorbesc și despre demistificare. Eu nu mă consider un artist, dar consider că sunt pe o rută artistică și poate…cu puțin noroc și destul de multă străduință și tortură voi ajunge cândva să fiu asta. Or, apropo de demistificarea artistului. Artistul nu trebuie să fie un CIVIL. Unui artist nu trebuie să-i știi toate dedesubturile, trebuie doar să-i guști mitologia. Dacă ea apare.
Mereu am văzut artistul ca pe un profet izgonit . Pentru că nu poți să stai în mijlocul societății și să găsești alte răspunsuri decât cele pe care le văd toți. Adică, tu, artistule, trebuie să te pui constant în situații liminale ca să poți să vezi soluțiile care poate sunt invizibile celor din bulă. Cineva trebuie să iasă din bulă ca să le vadă. Și să plătească prețul. Și din cauza asta fac o diferență majoră între artă și artist. Artistul e cineva care plătește prețul ca arta lui să existe. Artistul în ultima instanță, în ciuda misticismului lui, este o persoană laică. Adică el trebuie să treacă prin plictisul vieții și trebuie să o facă așa încât să iasă din sfera de influență a propriului gust, al gustului comun și a rațiunii comune. Mă gândesc la Tristan Tzara. rațiunea este o boală pentru artist. An artist questions everything, all the time.
Eu iau muzica foarte în serios, dar în același timp orice e luat prea în serios devine plat, auster, banal. Dl Goe, de exemplu… printre virtuțile acestei trupe este această putere de autoironie și autoironie față de cultura românească, o putere satirică, de fapt. Și asta este foarte important și faptul în sine că mediul nostru intern se dezvoltă într-o absolut profundă caterincă, ceea ce mă face să îmi doresc constanță.
C.N. – Care sunt lucrurile care te frământă, care nu te lasă să dormi și care ajung să formeze acest univers tematic al artistului? What do you question?
C:A.S. – În arta vizuală, clar, sunt teme care mă preocupă și teme intelectuale pe care le abordez. Planurile manifestelor mele încă nescrise care sunt foarte anti instituționale și anarhice. E vorba de eliberarea artei, de fapt… De ce, de sub ce…? Obviously clasicul anti bourgeoisie, vorbim adică despre comodificarea artei la rang de ce înseamnă astăzi content. ARTA NU ESTE CONTENT! Trebuie să se facă o diferență clară între aceste două lucruri.
Dar în muzică nu simt la fel. Muzica e atât de pură încât poate să vorbească despre lucruri atât de adânc înrădăcinate în tine și fără să se materializeze neapărat în ceva intelectual. E vorba doar de simțământul tău. Muzica e cea mai intensă dintre arte. Emoție pură.
Cuvintele contează foarte puțin pentru mine în muzică. Muzica mea este predominant instrumentală. Nu am ajuns la acel echilibru între ce aș vrea să spună cuvintele mele și ce exprimă notele. Dar dacă vreau poezie, citesc poezie. Sigur, dacă vorbele reușesc să spună încă o poveste peste ce spune muzica, mi se pare fantastic. Dar nu e neapărat ce caut eu în muzică.
Și apoi, sigur, am frământarea luptei mele cu mine însumi. Să încerc să înțeleg simțirea mea și să reușesc să o traduc. Desigur.. temele mari,viața, moartea, dragostea… romantizez destul de mult moartea.
C.N. – Care e procesul atunci când compui muzică pentru un proiect teatral versus o melodie pentru trupă?
C.A.S. – Încerc să nu am niciun tip de rutină pentru niciuna dintre ele. Ca să nu cad plasă propriului gust și manierism. Pentru că majoritatea artiștilor ajunge la un rețetism, care mă dezgustă, încerc să mă aplec asupra fiecărui proiect ca și cum abia acum am început să fac muzică. Încerc să găsesc un proces nou, anumite instrumente, sa găsesc tonurile, voicing-urile, direcția afectivă în care vreau să merg. Încerc să nu mă mixez pe mine însumi într-un colaj de succes temporar. Ar fi mult mai simplu, dar prefer să nu o fac. Nici măcar să recontextualizez anumite lucruri pentru alte proiecte. Încerc să-mi fac procesul cât mai puțin lejer. E o problemă de deontologie. Mulți în momentul de față dau drumul la fiecare idee ce le-a produs-o creierul. Eu sunt exact în partea opusă. Or, nici să extra analizezi totul, pentru că e posibil să ajungi la un produs supra sintetizat și intelectualizat care riscă să devină artificial și fără suflet. Dar nici la punctul în care totul trebuie să fie neapărat public. Încerc să găsesc un echilibru între cele două.
Când compun muzică de teatru îmi place foarte mult să existe un aport real din partea regizorului, pentru că el este dumnezeul acelui univers, iar eu trebuie să știu clar în ce limite trebuie să acționez. Adică îmi place să mă pierd cu o hartă.
C.N. – Pentru ce proiecte teatrale ai făcut muzica în ultima perioadă?
C.A.S. – Anul asta am avut trei proiecte pentru care am făcut muzica de teatru și performance și toate au fost experiențe diferite. Venus iese din retrograd unde am lucrat muzica alături de Alex Munteanu, directorul artistic al proiectului și unde tu ai făcut regia performance-ului și apoi două spectacole de teatru pornite de la Kafka, dar foarte diferite între ele. ‘Scrisoare către tata’ în regia lui Cătălin Bocârnea și ‘Colonia Penitenciară’ în regia Mihaelei Panainte.
C.N. – Din punct de vedere muzical care e proiectul cel mai drag sufletului?
C.A.S. – Cel mai drag proiect este unul care nu a văzut lumina încă. Floating Cities se numește și e unul din proiectele cele mai apropiate sufletului meu în care singura misiune era libertatea de a crea. Conceptul trupei era acest oraș utopic în care toate culturile se întâlnesc. De fapt orașe, dar nu am apucat încă să descriem mai multe dintre aceste orașe. Toate culturile se întâlnesc în acest melting pot și asta eliberează și muzica de reperele estetice în care ar trebui să se afle structural sau terminologic.
Împreună cu Doboș am decis că totul era în sine despre ce încercăm să vorbim, ce culturi ascultăm în ultimul timp și cum putem să le sincretizăm câtuși de puțin. O latură, într-adevăr, de muzică jazz și cu una de rock’n’roll ca puncte de pornire ale influențelor majore pe care le consumăm noi la momentul acela. Și au urmat câțiva ani de cercetări profunde în tot felul de locuri atât din punct de vedere al formalității muzicii cât și din punct de vedere al esenței muzicii, încercând să sincretizăm cât mai multe culturi încât să creăm o imagine mai globală rather than doar locală. Asta a fost foarte important pentru noi. Da, e un proiect care nu a văzut lumina încă, dar care cel mai probabil o să vadă lumina în curând.
C.N. – Crezi că geografia locului din care provine influențează temele personale ale artistului? Lași urbanul să îți influențeze angoasele și creativitatea?
C.A.S. – O văd din doua puncte de vedere. Sunt sigur ca forma de relief ,,natală,, îți influențează felul de a fi. Un munte masiv care se impune în fața ta îți gravează în spirit o oarecare verticalitate versus bucla infinită și abisul mării care se imprimă în tine ca o spirală meditativă . Asta ar fi unul și al doilea ar fi spațiu socio-cultural din care provii. Totuși dacă influența asta există în practica mea înseamnă că mi-am eșuat total educația. Am vrut mereu să mă dezic de asta pentru că nu vreau să fiu un copil al acestui loc sau al acestei culturi. Vreau să fiu un copil al culturii globale. Faptul că ai fost născut într-un loc sau altul nu e meritul tău. Am încercat să mă dezic de asta ca să pot să simt un etos mai general, uman. Mai e și chestia asta clasică sociologică, te naști undeva și mereu vei tinde către opus. Oamenii de la munte vor la mare și invers. Eu vin de la deal, nu pot să spun că nu a avut nicio influență, dar n-aș știi să o cuantific, însă clar mereu am avut o relație specială cu marea. Iar când vine vorba despre urban…urbanul te fură. Îmi place ritmul accelerat urban, dar vreau un echilibru. Îmi place să mă uit la frunze cum se mișcă. Și asta nu e o metaforă. Unul din lucrurile care mă inspiră cel mai visceral este dansul frunzelor și al copacilor.
Misiunea artistului și responsabilitatea
C.N. – Crezi că artistul trebuie sa aibă o misiune personală? Tu simți că ai o misiune artistică și dacă da, cum o formulezi?
C.A.S. – Într-o privire micro este strict personală. Socială? În ultimă instanță, da, și socială. Tu nu te gândești la ce trebuie să fie acel lucru pentru societate, tu doar scoți ceva din tine care este ceva real luat din societate. Și dacă ai reușit, realmente, să intri în adâncul acelei trăiri sau al acelui gând și i-ai găsit traducerea, vor apărea acele ecouri. Eu foarte rar am optat pentru artă destinată.
Am o singură bucată care este încărcată socio-politic. Când a început invazia în Ucraina, am făcut în Amsterdam o bucată muzicală pentru o galerie anarhistă cu absolută încărcătură politică. Am folosit ca sample-uri sirenele din prima noapte de asediu al Kievului, iar la final muzica devenea plan secundar și se descompunea, pe fundalul discursul nenumitului de la Kremlin care își anunța operațiunea specială militară.
Muzica nu are neapărat o misiune, pentru că poate atinge o aură a purității. Sigur, din cauza asta a fost folosită și ca un mare instrument de manipulare, pentru că apelează la acele lucruri care nu au legătură cu absolut nimic intelectual din noi. O muzică triumfală, da, te poate face să te simți ca și cum tocmai ai cucerit Spania sau, opusul, o muzică tragică te poate face să te simți absolut mizerabil, ca și cum începe sfârșitul lumii.
Dar în misiunea muzicianului e vorba doar de a traduce acele lucruri care sunt intraductibile în noi. În celelalte arte se schimbă toată paradigma. Totul cred că trebuie să fie socio-politic sau mai bine zis simt că e inevitabilă o interpretare de genul ăsta, orice ai face.
Mă gândesc la Rothko. Artistul ăsta face muzică prin artă vizuală. Sigur că și Rothko, omul, civilul, e un socialist, e un minimalist. Însă arta lui nu vorbește despre nimic altceva decât despre o căutare a adâncimilor vieții. Asta mi se pare o misiune reală.
Misiunea mea, dacă insiști, este, cum foarte bine o spunea Rothko, “expresia simplă a gândului complex”.
Da, cred că există un rol al artistului, că există artiști care pot face o diferență în societate. Tot respectul. Dar în același timp există și posibilitatea mânjirii artistului cu toate aceste teme sociale care, după cum istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori, n-au trecut testul timpului. Nu pot să uit vreodată că Eliade a fost legionar, asta e o pată pe sufletul meu.
C.N. – Crezi că teatrul și muzica au un impact real în îmbunătățirea vieții oamenilor?
C.A.S. – Fără îndoială că îmbunătățește, dar de fapt nu îmbunătățește. Pare că e chestia asta de bine, rău și nu cred în binarul ăsta, totul are o mie de griuri și nuanțe, de fapt. Muzica înnobilează. Arta înnobilează. Contentul nu! Contentul doar îți satisface nevoia de consum.
Dar când simți că ai văzut artă, că ai trăit artă, ceva care și ajunge la tine… într-un anumit moment când ești mai apt, când ai deschiderea necesară să percepi, să vezi, iar arta este în fața ta… da, te înnobilează. Indiferent că te face să te dai cu capul de pereți sau să plângi, să râzi, să iubești. Viața este o amorțeală în sine și avem nevoie de aceste spike-uri. Arta este un spike, e un hack care ți-e introdus în piele când nu te aștepți și care te trezește. Are capacitatea să-ți dea momentumul ăla, imboldul să-ți deschizi ochii, măcar, pentru o secundă.
C.N. – Crezi în dimensiunea politică a artei? Sau a muzicii mai precis?
C.A.S. – Respect foarte mult artiști care nu au fost deloc politici. Și respect foarte mult și artiști care au fost politici. Fela Kuti, unul dintre muzicienii mei preferați, a reușit o revoluție în țara lui. Mi se pare fantastic. El a inventat împreună cu Tony Allen afrobeat-ul nigerian, un sound atât atât de puternic. El a reușit prin puterea acelei muzici și prin maxima satiră socio-politică pe care o făcea să miște lucrurile, chiar cu prețuri majore plătite. I-au dat foc la casă, i-au dat foc mamei lui. Dar a reușit. Adică muzica lui, care a fost clar politică, și discursul lui au reușit să mobilizeze oameni. Adică să facă o schimbare reală în conștiință.
La fel, Bob Marley, nu putem să nu-l lum calcul ca pe un misionar în această epopee umanistă a lumii. El a folosit muzica ca instrument pentru a duce mai departe idei care, pentru mine, nu sunt politice. Sunt pur și simplu, umane. Vorbim oare despre politică când vorbim despre libertate, umanitate, dragoste și acceptare? Nu e mai mult vorba despre decență?
Critica socială
C.N. – O întrebare pe care o adresăm tuturor. Cu toții am vrea să trăim în această societate ideală căreia să nu avem mare lucru să-i reproșăm. Cum acesta nu este cazul, nu pot să nu te întreb, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești? Dar pe plan global?
C.A.S. – Un singur lucru, de fapt, am de reproșat majorul societății românești, educația. Dacă educația ar fi mult mai bine îngrijită și luată în considerare ca fiind cel mai esențial element din democrație, pentru că ai nevoie de oameni pregătiți care pot lua decizii responsabile pentru o țară, nu aș avea nicio problemă, sincer. Pentru că nu vorbim despre decizii afective, vorbim despre decizii intelectuale.
Apoi ramificațiile acestui lucru. Lipsa educației duce la foarte multe lucruri. Lipsa de înțelegere, adică tot ce e necunoscut devine străin, tot ce e străin devine periculos. Și frica asta de periculos este de fapt ce ne mănâncă de vii de când cerul și pământul. Dar tocmai, adică față de toate momentele din istorie, acum chiar avem toate instrumentele necesare încât să putem să eliminăm frica asta de necunoscut. Trebuie doar să ții ochii câtuși de puțin deschiși și nimic nu ți se va mai părea per se periculos, doar pentru că e străin. E vorba de o educație care îți dă instrumentele necesare încât să poți să iei decizii proprii. E clar că România nu deține acest instrument în momentul de față, din moment ce jumătate din populație au ales legionarii…
O să mai zic asta, o oglindă a unei societăți este și cum își tratează femeile. Este foarte important pentru mine. De exemplu, mă înfurie orice societate care oprimă, care reduce femeile la obiecte.
Nu este o societate pe care o pot respecta vreodată!
Toleranță, înțelegere, iubire. Iubire. Lucruri atât de simple. E așa de greu?
Și sigur, apropo de educație, e important și cine o transmite. Mă distruge mental faptul că Eliade a putut să cadă în capcana lui Nae Ionescu cu legionarismul. Nu pot să-i găsesc scuză. Nici el nu și-a găsit scuze. A avut toate șansele să scrie despre delirul în care intrase, să se explice, să aibă o poziție fermă față de răul pe care l-a făcut, dar n-a făcut-o.
Iar la nivel global, e un context politic execrabil în momentul de față. Trăim într-un moment în care far-right câștigă încet în proporții, care înseamnă ce? Fix URA față de diverse categorii.
Mă poziționez radical față de anti-umanism. Și mă poziționez radical față de fascism.
C.N. – Cât de etic și responsabil trebuie să fie în viziunea ta cel care are puterea? Funcționează el pentru ceilalți ca un model? Profesor, regizor, manager etc.
C.A.S. – Dinamica de putere este un lucru cunoscut, adică demonstrat. Doar un om care este într-un totul pregătit trebuie să ajungă într-o poziție de putere, iar un om care e cu adevărat pregătit, sper că, va lua în calcul interesele lucrurilor care l-au propus acolo. Trebuie să-și exercite puterea cu empatie.
Trebuie să existe un echilibru. O negociere cu cel cu care lucrezi. Da, o negociere constantă. Trebuie să fii capabil să zici și nu, dacă e nu.
C.N. – Cum te poziționezi față de folosirea A.I.-ului în artă? Te sperie pașii galopanți pe care îi face această tehnologie sau dimpotrivă? Crezi că artiștii vor putea fi vreodată înlocuiți de A.I.?
C.A.S. – Eu nu pot să zic că am o problemă neapărat cu acest lucru. Adică atât timp cât îl folosești ca pe un instrument în practica ta, care te duce mai departe în practica ta și nu o înlocuiește.
Folosește orice te face fericit sau orice îți dă libertatea cu care tu să poți crea ce ai nevoie. Adică la simplificări de procese am asistat toată istoria. Dacă înainte, în pictură de exemplu, trebuia să-ți creezi tu pigmentul de la 0, mai târziu a venit cineva, a desfăcut un tub și toți am zis toți, hei, fericirea.
Orice instrument ne poate ajuta să mergem mai departe e perfect pentru mine. Dacă pici în plasa în care ajungi dependent de asta, adică nu mai poți să gândești lucrurile pentru tine și trebuie întotdeauna să ai mijlocitori, devine periculos.
Dacă te simți amenințat în practica ta de un robot care doar face unu plus unu egal doi, înseamnă că nu te-ai dus foarte departe, n-ai săpat destul. Dacă unul plus unul tău încă face doi…you’re kinda f**ed, ori te duci mai departe, mai adânc ori lași totul pe mâna roboților specialiști în mediocritate. Un spirit intens și profund nu poate fi îngenuncheat de algoritmi și rețetism. Ajungem din nou la diferența între content și ARTĂ.
