Interviu Ramona Niculae

10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…

Docuart mi-a făcut invitația de a scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.

Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.

Pe Ramona Niculae am avut bucuria să o întâlnesc la performance-ul Venus iese din Retrograd și mărturisesc că am avut emoții să lucrez cu o proaspătă laureată a premiilor Uniter. Cum lucrezi cu o actriță care a luat premiul pentru debut!?, îmi ziceam, Mai poți să-i spui ceva?

Ramona m-a dezarmat prin sensibilitatea și drăgălășenia ei combinate perfect cu maturitate și profesionalism. Aștept cu drag și mare interes să ne reîntâlnim într-un proiect artistic!

Devenirea

Celina Nițu – Bună, Ramona! Mulțumesc că ai acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebări! Age, sex, location. Cine este Ramona Niculae? De unde provine câteva cuvinte despre mediul în care a crescut, familie, posibilități, zodie și orice alte aspecte relevante despre ea.
Ramona Niculae – Bună, Celina! Nu pot să nu remarc descrierea pe care mi-ai făcut-o, care m-a emoționat și surprins într-un mod plăcut! O să încerc să răspund scurt și la obiect în ceea ce privește descrierea mea. Am 23 de ani. Sunt născută, crescută în bucurești, mai specific în Colentina, așa că accentul meu de capitală se resimte de acolo foarte tare, dar încă lucrez la el. Mediul și zona din care provin m-au învățat să fiu pregătită pentru orice context m-aș nimeri. Știu că pot, știu ce vreau și încă încerc să-mi dau seama exact cum reușesc să ajung mereu acolo unde îmi propun.

C.N. – Spune-ne cum a început călătoria ta artistică. La ce vârstă ai știut că începe să se dezvolte o latură artistică care avea să crească artistul și care a fost parcursul tău până în prezent?
R.N. – Aici cred că cel mai bine ar putea să răspundă mama mea, dar o să încerc eu să-mi aduc aminte cum mă vedea ea în copilărie. Ideea e că eram un copil care mereu, nu că-i plăcea să fie în centrul atenției, dar voia să se facă remarcată, fie că vorbim despre petreceri de familie sau serbări la școală. Îmi propuneam să rămân cumva în mintea oamenilor, a publicului. Făcând pian opt ani de zile, din clasa I până în clasa a VIII-a, pian clasic și cursuri de actorie pe care le-am făcut încă de la grădiniță, până în liceu, cred că lucrurile s-au îmbinat și nu-mi imaginam că o să pot să fac ceva care să fie departe de zona artistică. Acum ca să fiu și mai sinceră, eu îmi doream o meserie, asta îi spuneam mamei, că îmi doresc o meserie care nu s-a inventat încă și că vreau s-o inventez eu, dar încă n-are nume. Rămâne de văzut dacă o să se întâmple asta sau o să mă încadrez doar în denumirea de artist. Eu sper că nu, totuși, dar asta timpul o va spune.

C.N. – În viziunea ta, ce este mai exact un artist? Îți aduci aminte cum vedeai un artist/o artistă când erai mică? Există niște calități sau niște defecte pe care le posedă cu precădere un artist?
R.N. – Definiția unui artist… Când eram mică mă atrăgea foarte tare faptul că toți artiștii care, mă rog, ni se impuneau la televizor și în media erau super colorat îmbrăcați și aveau tot felul de accesorii, deci cumva m-a atras vizual zona asta, dar crescând mi-am dat seama că nu e despre asta, mă rog, nu e doar despre asta. Nu știu ce înseamnă un artist, dar tot ce știu e că un artist ar trebui să fie în primul rând om și acum omul îl definește fiecare după valorile și după credința lui, cred că asta e.

C.N. – Cât de importante sunt modelele și mentorii la începutul unei cariere artistice și de ce? Cum ar trebui să fie un mentor ideal în viziunea ta?
R.N. – Niciodată n-am avut vreun model sau vreun idol. Asta probabil vine și din construcția mea de a nu putea alege, în general și asta m-a făcut sa lupt si mai mult. Pentru ca eu, dacă aveam de ales între două două gume orbit, trebuia să le iau pe amândouă, nu puteam sa decid pe care sa o iau. Sigur că erau dați în care nu-mi permiteam să-mi cumpar două lucruri și trebuia să aleg și atunci mi-am zis că, ok, o să fac cumva în viața asta cât să muncesc încât să-mi permit și varianta a și varianta b. Și a fost un impuls foarte bun. Nu am avut niciodată un mentor sau nici măcar un ideal așa la care tind. Îmi doresc doar să fiu cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o în viața asta și să fiu, ma rog artistă, e un termen foarte vag și foarte mare pe care îl folosesc, dar să zicem ca vreau să fiu o artistă o mamă și o soție bună. Cam așa aș vrea să fie drumul meu în viață. E cumva și o parte bună în a nu avea niciun om după care să te ghidezi, de exemplu pentru că, în primul rand, te cunoști pe tine mai bine, îți cunoști laturile sau dorințele mult mai puternic. Și-n același timp lași pur și simplu viața să fie și ești pregătit pentru orice ți s-ar intampla căci nu știi direcția și mi se pare foarte frumos, mai ales în punctul ăsta al vieții în care sunt.

C.N. – Pornind de la ideea că devenim asemenea lucrurilor cu care ne hrănim, tu ce cărți/muzică / artiști, indiferent de domeniu/timp/spațiu, te-au influențat și continuă să o facă?
R.N. – Consum muzica mai mult decât orice altceva. Și în punctul asta al vieții nu sunt multumita de aspectul asta. De la Romica Puceanu, Nelu Ploiesteanu sau Ionel Tudorache, pana la muzica latino sau flamenco(Gipsy Kings, Romeo Santos, Perlita de Huelva).

Cu cat consum mai mult, cu atat devine și mai greu să compun. Pentru ca mă gândesc: ,,cum fac eu ceva măcar la același nivel ca ei?”. Încerc sa revin și cu beletristica la același nivel. Și mai adaug pe langă preferați(Alexandre Dumas-fiul, Gabriel García Márquez) și alți pretendenți.

Universul tematic

C.N. – Pe lângă actorie, muzica este a doua ta pasiune. Sau prima? Prin natura meseriei, vei aborda tot felul de teme. Spune-mi, totuși, care sunt temele care te mișcă, temele cu care simți că rezonezi cel mai tare.
R.N. – Cu riscul de a fi foarte judecată nu-mi stă în fire sa abordez teme nou apărute. Probabil din lipsa de informații, sau mi se pare că trebuie sa mai treacă puțin timp ca să aflu eu esența temei respective și cand știu ca nu sunt la un anumit nivel la care pot vorbi despre lucruri, mai bine n-o fac. Din nou, cu riscul unor ochi dați peste cap, cred ca în principiu, sau asta m-a făcut pe mine viața să înțeleg până la varsta asta, ne ghidam după ce iubim și ce nu iubim. Pentru mine în mare cam așa s-ar defini viața. E și o temă cu care nu poți să dai greș e și o temă care e pur și simplu personală, deci orice-ai spune nu poate nimeni sa te condamne pentru asta și e și o temă care nu o să se termine niciodată. Și oricât de multe variațiuni pe aceeași temă s-ar scrie, dragostea nu va plictisi.

C.N. – Accesezi deci două zone interpretative. Acesta combinație ți-a și adus premiul Uniter pentru debut. Care e raportul dintre cele două și cum a modificat premiul traseul carierei tale? Cum de nu ești angajată într-un teatru?
R.N. – Am pornit în lumea asta cântând la pian. Opt ani de pian clasic, după cum am mai spus. Atât de mult am studiat și atât de mult mă închideam în casă ca să mă pregătesc pentru concursuri și festivaluri încât atunci când am ajuns în clasa a VIII-a și am terminat școala a venit după mine o rebeliune. Și rebeliunea a însemnat a da la teatru și a mă simți liberă și nu ferecată în turn ca să cânt. Intrând în trupa liceului Brainstorming în clasa a IX-a, am transformat de fapt orele pe care le petreceam la pian în ore pe care le petreceam repetând în diverse săli pentru actorie. Simțeam că, dacă mă întorc la pian să cânt, să compun, să scriu, îmi înșel meseria, pentru deja decisesem să dau la actorie, așa că mult timp nu m-am mai atins de clape. Mult timp nu am conștientizat că pot să le fac pe amândouă, mi se părea că dacă vreau să le fac bine trebuia să fie una sau alta, nu amândouă. La un moment dat mi-am dat seama că una o ajută foarte mult pe cealaltă și vice versa. Făcând actorie am învățat cât de importante sunt cuvintele și vice versa, cand am un spectacol, repetitii, nu există dată în care să nu simt că fiecare monolog, fiecare replică, fiecare personaj în parte are un ritm al lui. Învăț textul foarte melodic, păstrând firescul. Există o muzicalitate și un ritm al fiecărui lucru pe care îl spun. Asta e universul meu. În momentul de față nu știu către ce zonă m-aș duce mai tare. Simt să zic muzică pentru că actoriei i-am acordat mult mai mult timp din viața mea și simt că și muzica ar merita aceeași abordare profesionistă pe care am acordat-o actoriei.

Nu sunt angajată într-un teatru tocmai din cauza asta, variante au fost, dar propunându-mi să investesc mai mult în zona asta muzicală, în București, oraș din care și sunt, am mai multă deschidere, cunosc mai mulți oameni și cred că aș putea avea mai mult ajutor. Cât timp părinții mei sunt în București îmi e foarte greu să plec. Nu suport gândul că li s-ar întâmpla ceva și eu n-aș putea ajunge în 15 minute la ei. Cred că asta e cel mai mare motiv.

C.N. – Spune-ne despre proiectele tale din ultima perioadă și despre personajele pe care le aduci la viață. Ai observat că ești distribuită cu precădere pe un anume tip de personaje? Ce ai experimentat? Ce cauți, ce-ai constatat că îți place?
R.N. – Am norocul de a avea spectacole și în București, dar și în afara lui. În București la Teatrul Mic, Apolo, iar în afara capitalei la Teatrul de Stat Constanța. Numitorul comun al personajelor pe care le interpretez este energia pe care o au. Nu-mi aduc aminte să fi jucat un personaj static sau posomorât cred că din facultate.

Ce caut acum ar fi exact opusul, să mă liniștesc într-un spectacol, să văd cum e să ai același impact și dacă nu ești pur și simplu argintul viu din spectacol. Pentru că e mai ușor sa atragi atenția și să obții interesul publicului dacă ești foarte activ și scoți toate armele pe masă, știu să cânt, știu să dansez…dar aș vrea să văd și cum e pe partea cealaltă. Vreau să văd dacă am același impact pe care îl am, mi s-a zis că îl am în ce joc în momentul de față.

C.N. – Cum percepi relația dintre clasic și contemporan? Ce texte îți plac mai mult? În ce spectacole ți-ai dori să joci și sub bagheta căror regizori? Regizori mari consacrați sau regizori tineri cu care să crești? Argumente pro și contra.
R.N. – Eu sunt un om destul de îmbătrânit, probabil din experiențele pe care le-am avut că altfel nu-mi explic de ce, așa că sunt atrasă de perioadele în care nu am trăit. Uite de exemplu pe muzică, Romica Puceanu care este o zeiță pentru mine, durerea mea este că eu n-am apucat-o ca s-o văd când cântă. În același timp simt că mi-a fost prietenă și am stat și-am băut un pahar împreună. Și acum când compun eu îi mai pun întrebări în mintea mea. Mă simt destul de exterioară vârstei mele și generației mele, încerc să țin pasul cu ce se întâmplă în prezent, dar este foarte greu. Nu mă regăsesc în secolul tehnologiei, refuz să scriu multe lucruri pe telefon, să-mi fac program pe telefon. Eu funcționez foarte bine cu pixul și agenda, chiar dacă durează mai mult, dar actul în sine de a face pe bune ceva, mă umple de fericire. Așa că prefer agende scrise și subliniate, decât o aplicație sterilă pe telefon.

Cred că tind sa merg către lucruri care au rezistat în timp tocmai pentru că și eu îmi doresc să fac asta prin meseria mea compusă din cele două mâini, mâna dreaptă care-i actoria și mâna stângă care e muzica. Vreau să fac lucruri care să reziste în timp. Atracția e pentru clasic, dar nu pot să neglijez nici noul val.

Iar ca regizori, am lucrat cu regizori tineri și acum cred că aș vrea să văd și cum e să lucrezi cu un regizor deja consacrat și cu mai mulți ani în spate. Cum eu sunt o încăpățânată, aș vrea până la urmă să am ambele gume orbit, așa cum ziceam mai sus.

C.N. – Ce teme explorezi atunci când compui muzică? Ți-ai dori ca asta să fie a doua ta ocupație, muzică de teatru?
R.N. – Înainte să compun muzică pentru diferite spectacole, am început cu greu, de altfel, să compun muzică pentru mine și să o cânt eu. Lucru care este extrem de greu, mai greu decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Să începi de la zero și să n-ai nicio bază și, ok, compui din tine sau din experiențele pe care le-ai trăit și așa mai departe, dar când știi că lucrurile alea nu rămân doar vorbe pe care le-ai avut într-un dialog și se pot uita dacă nu au fost bune sau dacă nu au fost autentice sau credibile, dar când știi că poți să dai play din nou la ele, să le mai asculți și să le analizezi și să vezi ce e bine și ce nu e bine, te gândești de 100 de ore înainte să scrii un cuvânt. Vreau să zic că e multă presiune.

Deci, cumva, mi-e mai simplu să compun pentru un spectacol. Adică, mi-e mai simplu să compun pentru cineva care nu sunt eu. Acolo vreau să bat.

Cumva simt o detașare și atunci această detașare mă face pe mine să, ciudat spus, să am mai multă creativitate, să nu mai jutec atât de mult când scriu și când compun, dar bucuria pe care o resimt când ajung la un rezultat final și când cânt ceva ce-am scris eu este la fel de mare. Nu pot să zic că una e mai prejos decât cealaltă.

Misiunea artistului și responsabilitatea

C.N. – Ce înseamnă pentru tine să fii o artistă/actriță responsabilă? Simți că ai o misiune personală? Cum o definești?
R.N. – Ca să nu zic că urăsc, o să zic că nu suport deloc, mă râcâie până în măduva oaselor, efectiv, actorul sau artistul care nu se ține de program. Și aici mă refer la întârziat, la nerespuns la timp, la neînvățatul textului la timp, la nerespectarea deadline-urilor.

Asta pe mine mă scoate din minți și am, asta pot să zic sigur că sunt un om în primul rând care încearcă pe cât se poate aici, mă rog, nu ne referim la cazurile excepționale în care e vorba de familie sau de vreo tragedie și se întâmplă să nu poți să faci ce ți-ai propus, dar sunt genul de om care respectă pe cât de mult poate lucrurile pe care le-am menționat anterior. Și pentru mine poți să fie oricât de talentat și oricât de studios și de captivant sau energic, dar dacă nu ai aceste minime și acest respect până la urmă și o educație, că despre asta e vorba, nu că aș vrea neapărat să mă înconjor de cei ca tine. Cam așa funcționează.

Și, din nou, nu țin să zic că aș fi o artistă. Cred că o să încerc să ajung una și o să încerc să fiu în primul rând un om cu care ai vrea să te mai vezi și a doua oară. Asta îmi propun eu.

Și cred că misiunea asta ar fi, să nu surprind lumea dacă ies de la un spectacol prin aroganță sau prin atitudinea mea, ba din contra, să am un rol mult mai bun în viața mea de zi cu zi decât poate o să reușesc să l-am pe scenă. Mi-ar plăcea asta. Și să fiu ținută minte, să las ceva.

Nu mi-aș imagina că plec de pe lumea asta până când nu las ceva care să rămână. Când o să fac asta, atunci mi se poate întâmpla orice, o să stau liniștită, că dacă vine un, mă rog, un uragan, să zicem, eu măcar mi-am îndeplinit misiunea. Despre asta e vorba.

C.N. – Ce înseamnă pentru tine etica muncii în domeniul artistic? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale? Care sunt lucrurile peste care nu ai putea să treci?
R.N. – Respectul e cel mai important și, în primul rând, respectul față de cei cu care lucrez, că sunt colegi actori, că sunt oamenii de la tehnic, că sunt doamnele de la curățenie, că sunt doamnele de la cabină și așa mai departe. Cred că respectul ar trebui să fie pentru fiecare același. Dar eu zic și de a respecta un anumit rang pe care îl ai și aici o să dau un exemplu pe care-l am… Mă rog, evident că o să dau doar exemple pe care le-am trăit, dar mi se întâmplă să văd mai ales la unele persoane din generația mea o dorință de a-și exprima punctul de vedere cu orice preț sau de a schimba, de a reinventa, de a se revolta pe tot ce nu le place.

Așa de mult încât ajung să neglijeze un anumit statut pe care cel din față, că e regizor, că e profesor, îl are. Și mie mi se pare, pur și simplu, incredibil și ireal. Adică, mai mult ca sigur, e de la buna creștere pe care unii au avut-o și alții nu.

Dar eu am fost învățată să respect și să-mi fac treaba pe parcela mea, cumva. Adică eu nu am regizat, nu o să pot să fiu regizor. Într-adevăr, ne putem sfătui sau întreba unul pe altul când influențează munca celuilalt ceva ce cel din fața noastră a făcut sau nu a făcut.

Sunt lucruri peste care n-aș putea să trec. N-aș putea să trec peste răutate și n-aș mai putea să trec și peste o manipularea pe care aș primi-o de la un om cu care îl lucrez. Și asta mă refer la a interveni în viața mea, cumva, privată, ca să îi simplifice lui treaba, orică e la rol, orică e la, nu știu, a compune muzică, a repeta, cumva, în anumite specialități. N-aș putea să trec peste asta și, evident, clasicele abuzuri și așa mai departe. Că nu trebuie să fie doar despre sexualitate.

Sunt o grămadă de forme de abuz. Deci asta, pentru mine, nu. Și nu îmi place să fiu, ca să închei cu o concluzie, nu îmi place să fiu luată de fraieră, de mică. Când simt că se întâmpla asta, mă enervezi și nu e bine deloc.

C.N. – Cum arată un mediu de lucru sănătos în viziunea ta? Ce trebuie să aducă fiecare participant în procesul creativ?
R.N. – Nu cred că un rezultat bun necesită 12 ore de lucru constant, nu necesită anularea pauzei de prânz sau a uneia de odihnă. Nu sunt adepta acestui trăirism care se practică la noi, în multe teatre sau la multe proiecte. Într-adevăr, lucrurile bune care mi s-au intamplat si rezultatele mari pe care le-am avut au venit în urma unei discipline pe care am avut-o la un anumit proiect., dar asta nu însemna că mă neglijez pe mine sau îmi neglijez sănătatea ca să pot să ajung eu acolo. Aici aș face această delimitare, sigur, vrei un rezultat bun, dar hai să fii sănătos și să te bucuri de mai multe ori de rezultatul ăla. Un mediu ideal ar conține fix balanța asta între dedicare și grijă față de sine.

Și desigur sănătos e și să avem disciplină, punctualitate, deschidere, să se stie de la început ce se vrea. Mie nu-mi place sa pierd timpul, deci aș aprecia transparența. Nu-mi plac cărțile întoarse.

C.N. – Crezi că teatrul sau muzica au un impact real în îmbunătățirea vieții oamenilor?
R.N. – Total! Am o singură mențiune, sunt convinsă că fără teatru am putea trăi, dar fără muzică…e cam complicat.

C.N. – În ce zone ți-ai dori să simți că poți contribui ca artistă, actriță, cântăreață, compozitoare?
R.N. – În orice context aș fi știu că aș aduce un plus și cred că asta e cel mai important. Dar și mai important e să existe contextele alea. Îmi doresc contexte, căci la restul mă descurc.

Critica socială

C.N. – O întrebare pe care o adresăm tuturor. Cu toții am vrea să trăim în această societate ideală căreia să nu avem mare lucru să-i reproșăm. Cum acesta nu este cazul, nu pot să nu te întreb, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești? Dar global?
R.N. – Se minte, se promite și se încearcă prea mult. Viața ar fi mai simplă și mai linistita dacă am începe cu puținul și pe munca noastra am ajunge la mai mult. Dar repet, prin munca noastră. Cred ca ar ajuta la a mai diminua puțin din frustrarea pe care o văd și pe care nici nu mai pot s-o înghit, pur și simplu.

C.N. –În lumina evenimentelor legate de abuzurile din universități și înțelegând că acesta este o problemă sistemică ce există și în diverse instituții teatrale de stat, care crezi că sunt pașii necesari pentru vindecare?
R.N. – Cred că ar trebui să se rașcheteze totul de la bază, sau din fundație efectiv. Nu poți să înlocuiești câte o piesă de domino stricată cu alta, nu. Cred ca ar trebui, efectiv, să vina o macara să ridice tot ce nu e bun, tot ce pute și tot ce este învechit și să facă altă clădire. Asta mi se pare cea mai bună rezolvare. Nu poți să, la un rău atât de mare, n-ai cum să înlocuiești doar o virgulă. Mi se pare imposibil. Sau probabil e posibil în vreo sută de ani, dar nu știu cine mai are răbdare și credibilitate, dacă vrea să facă asta.

C.N. – Ai simțit vreodată o presiune sau o limitare a libertății tale artistice din cauza unor dinamici de putere în mediu academic sau în cel profesional?
R.N. – Categoric. Se ia foarte mult lumea după aspect și probabil aș fi avut o arie mult mai mare în care as fi putut să-mi manifest dorință de a juca și de a avea anumite roluri. Mi s-a limitat aria în care pot juca. Dar acum înțeleg lucrul asta și încerc sa zic ca ei și să fac ca mine. Iar legat de muzică trebuie să cunoști oameni, pentru ca e mult mai greu sa ajungi într-un punct dacă nu ești recomandat, decât dacă ești. Și apoi e în puterea ta să decizi dacă lupți sau te duci pe calea mai simplă, dar calea aia e mai efermă, zic eu.

C.N. – Cât de etic și responsabil trebuie să fie în viziunea ta cel care are puterea? Funcționează el pentru ceilalți ca un model? Profesor, regizor, manager etc.
R.N. – Oricât de dur ar suna, un conducător fie ca e regizor, director, coordonator, ar trebui sa fie ca un pilon. Să nu obosească, e de datoria lui sa apeleze la diferite forme de ajutor ca să nu obosească, Dacă el cedează și nu mai luptă, o luna, doua, trei, cât durează proiectul, trebuie să lupte. Altfel cei care îi sunt subalterni ar putea să nu mai aibă nici ei o direcție, dar atâta timp cât conducatorul este sigur pe ce face și știe ce face, ar putea sa iasa un rezultat bun.

Nu sunt de părere că un șef trebuie să-ți fie prieten, să-ți cunoască viața sau să aveți aceleași valori, dar trebuie să aveți aceeași cantitate de respect pe care trebuie să o arătați unul altuia. În asta cred foarte mult.

C.N. – Care sunt trei lucruri pe care le-ai schimba la sistemul teatral românesc? Dar la mediul academic?
R.N. – Mă simt atât de mică la întrebarea asta. Atât de mică sunt față de un sistem atât de mare pe care eu încă nu-l cunosc. Îmi e mai simplu să răspund la cea despre mediul academic.

Eu aș schimba tot și nu mă refer doar facultățile vocaționale. Probabil clădirile nu le-aș schimba că sunt renovate unele, dar ce e în interior, tot. Și cand zic tot, e tot.

Iar în teatru aș vrea să se acorde mai multă atenție la condițiile în care actorii sunt puși, de la căldură, la salarii, la orele de repetiții, la bonusuri pe care ar trebui să le primească. Dar cel mai mult, nu cred că ar trebui să existe un teatru în care să fii nevoit să stai cu geaca pe tine. Eu din fericire am trăit-o de puține ori, dar știu de la colegii și prietenii mei actori că se întâmplă asta foarte des. E devastant. E groaznic.