10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…
Docuart mi-a făcut invitația de scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.
Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.
Pe Ana Maria Țîrlea o urmăream pe facebook, iar ulterior viața ne-a adus împreună la un examen de admitere la doctorat unde deși amândouă am luat note impecabile la scris, condeiul otrăvit al comisiei a decis implacabil că nu e momentul nostru, decât dacă dorim să ne plătim munca de cercetare. Așa ne-am cunoscut. Mi-a plăcut spiritul ei și am știut că ne vom mai întâlni.
Ne-am văzut spontan la diverse spectacole, iar mintea ei ascuțită a făcut-o clar o candidată pe care să vreau să o descopăr și mai mult prin acest interviu.
Salut, Ana Maria! Mulțumesc că ai acceptat invitația!
Devenirea
Celina Nițu – Cine este Ana Maria Țîrlea?
Ana Maria Țîrlea – Salut! Sunt Ana, am 25 de ani și sunt în acel moment al vieții în care încerc să încep să nu mă mai iau atât de tare în serios pentru că pe zi ce trece funcționez din ce în ce mai des pe zicala “doar o viață avem”. Așa că atât din perspectivă personală, cât și în calitate de regizor de teatru îmi propun să primesc lucrurile așa cum vin, fără să încerc să le controlez/ să le forțez să se întâmple.
C.N. – Spune-ne cum a început călătoria ta artistică. La ce vârstă ai știut că au început să germineze semințele din care avea să crească artistul și care a fost parcursul tău până în prezent (formal și/sau nonformal)?
A. M. Ț. – Am această amintire super specifică și senzorială pe care o numesc eu “momentul în care am știut”, dar e fix genul ăla de amintire pe care o povestești și sună a comedie romantică siropoasă. Pe scurt, aveam 11 ani și eram la Teatrul Bulandra cu ai mei la un spectacol. La aplauze m-am ridicat în picioare, am început să plâng datorită emoțiilor și am zis “vreau să fac și eu asta”. Până în ziua de azi aplauzele de la finalul oricărui spectacol mă fac să lăcrimez.
M-a ținut microbul ani de zile, drept urmare am dat la teatru și iată-mă azi îndeplinindu-mi dorința de la 11 ani. Încerc să păstrez în mine inocența cu care priveam teatrul atunci și să păstrez în spectacole emoția care m-a convins să urmez drumul ăsta.
C.N. – În viziunea ta, ce este mai exact un artist? Ce îl diferențiază de ceilalți oameni? Există niște calități sau niște defecte pe care le posedă cu precădere un artist? Dar un regizor?
A. M. Ț. – Cred că unii oameni simt diferit lumea care îi înconjoară, fără să știu să definesc acest diferit. Ceea ce poate să îi facă artiști este nevoia nestăvilită să transmită altora felul în care simt ei. Și cred că ăsta e un act de curaj, să exprimi necenzurat ce crezi și ce simți. În artă poate să fie o mare calitate, în viață s-ar putea să fie un mare defect să fii așa vulnerabil sau sensibil. Important e să încerci să gestionezi raportul personal – profesional cât de bine poți. Cred că e valabil pentru orice artist, dar cu precădere pentru cei care includ în actul lor artistic și o echipă întreagă de alți oameni.
C.N. – Cât de importante sunt modelele/mentorii pentru un artist emergent și de ce? Cum ar trebui să fie un mentor ideal în viziunea ta?
A. M. Ț. – O să vorbesc strict din experiența mea. Pentru mine un model este cineva care mă inspiră, a cărei artă se apropie de aspirațiile și de caracteristicile mele proprii. Un mentor e o persoană în care am o încredere aproape oarbă în ceea ce privește sfaturile sau critica constructivă. Iar mentorul nu apare de nicăieri, trebuie să existe acolo o relație reciprocă de încredere și respect care se clădește în timp. Iar ceea ce mi se pare cel mai greu e să accepți că la un moment dat modelele se schimbă fără să dezamăgească, iar mentorii nu trebuie să aibă calitatea asta pentru totdeauna, ci pot fi benefici doar pentru o perioadă a vieții în care ai nevoie de un anumit tip de îndrumare.
Sper că din ce în ce mai mulți profesori din facultățile de profil din țară sunt conștienți că-și asumă rolul de mentor. Pentru că eu la 18/19 ani nu am de unde să știu cu adevărat în ce mă bag, iar tot ce îmi vei spune va fi literă de lege, mă va ridica sau mă va doborî. Eu am avut norocul să am parte de o asemenea relație de mentorat în facultate care mi-a fost benefică. Că între timp am preluat sentimentul de copil ușor răzvrătit și am început să-mi neg mentorii, asta e altceva. Este o etapă necesară, care a venit din dorința de independență de după terminarea facultății, fără însă să neg tot ceea ce am învățat până acum de la ei. Trec într-o altă etapă foarte recunoscătoare pentru experiența pe care am avut-o în facultate.
C.N. – Pornind de la ideea că devenim asemenea lucrurilor cu care ne hrănim, ce cărți/ artiști (indiferent de domeniu/timp/spațiu) te-au influențat și continuă să o facă?
A. M. Ț. – Ce zic eu că m-a influențat foarte tare nu e ceva foarte artsy, ci sunt serialele polițiste pe care le-am văzut în mod obsesiv în liceu. Name a true crime series, sunt șanse mici să n-o fi văzut. Mi-au structurat foarte mult gândirea spre ceva hiperorganizat și m-au făcut să mă atragă preponderent texte de teatru care au o psihologie foarte alambicată și profundă. Dacă profesorul meu zicea în anul I că orice scenă e o scenă de iubire, eu zic că orice scenă e scena unei crime, mai mult sau mai puțin.
Universul tematic
C.N. – Care sunt temele recurente în munca ta? Există unele? Ce te preocupă în prezent și ce ai vrea să abordezi pe viitor?
A. M. Ț. – Dacă mă uit un pic în urmă aș zice că temele recurente sunt familia, singurătatea, moartea și conflictul dintre generații. Da, sunt o împătimită a dramelor și nu mi-e frică să recunosc asta. Însă, pentru următoarele proiecte îmi propun să iau o pauză și să mă arunc către niște teme nu atât de generale, ancorate puternic în actualitate și caracterizante pentru deceniul în care trăim. Nu dau spoilere momentan.
C.N. – Ce înseamnă pentru tine etica muncii în domeniul artistic? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale? Ai trece peste orice ca să lucrezi sau sunt lucruri care te-ar face să spui stop joc?
A. M. Ț. – Am avut noroc să nu intru în contact până acum la lucru cu medii toxice, însă merg pe principiul simplu că dacă eu te respect atât ca om, cât și ca artist, mă aștept să fie reciproc. Știu că lucrăm împreună și că eu fără echipă nu exist în această lume, drept urmare cred că ar trebui să ne susținem reciproc pe cât de mult posibil.
Nu cred că aș fi capabilă să trec peste orice ca să lucrez. Sunt genul de om care moare cu dreptate în mâini și în cele mai insipide situații. Nu sunt foarte bună în a ignora acest principiu.
C.N. – Din punct de vedere sociologic tinerețea este o perioadă a revoltei, o perioadă mai radicală. Regăsești acest lucru ca fiind adevărat atunci când îți alegi textele pentru următoarele spectacole? Revoltată sau resemnată?
A. M. Ț. – Nu sunt nici revoltată, nici resemnată. Eu pun în scenă un spectacol cu un mesaj în care cred și pe care vreau să-l transmit oamenilor din sală. Eu nu arăt cu degetul și nici nu zic că așa e bine sau așa e rău. Cred într-un public inteligent care poate discerne o opinie proprie în funcție de condiția sa de la acel moment. Calitatea teatrului pentru mine e aceea că te ghidează prin propriile gânduri prin intermediul unor povești exterioare ție. Da, eu pun ceva din mine în construcția spectacolului, dar tu o percepi în funcție de tine în calitate de spectator. Putem îmbogăți o perspectivă sau modela un tip de gândire, dar nu cred că e de datoria mea să dau răspunsuri categorice. Cel puțin eu nu-mi propun asta în spectacolele pe care le fac.
C.N. – Ai montat de curând la Iași un text despre adolescenți. Care au fost provocările cele mai mari pe care le-ai întâlnit în procesul de creație a concepției și viziunii? Dar când ai ajuns la scenă?
A. M. Ț. – Experiența de la Teatrul Luceafărul din Iași a fost ceva la care nu speram.
Cred că am auzit atâtea povești despre oameni din teatru care nu-și fac treaba cum trebuie, încât atunci când am dat peste echipa de la Luceafărul nu mi-a venit să cred ce bine e. Și pe calea asta vreau să le mulțumesc tuturor pentru profesionalism și doamnei Oltița Cîntec pentru invitație.
În ceea ce privește procesul de creație, le datorez foarte mult colegilor mei Ioana Toloargă (dramaturgie) și Tudor Nicorici (lighting and sound design). Pentru că am fost colegi de clasă lucrul împreună cu ei e ceva organic și benefic. Ne completăm perspectivele și asta funcționează foarte bine pentru că ne și cunoaștem suficient cât să intuim ce-și dorește celălalt. Vorbind și cu Maria Pană, scenografa spectacolului, am ajuns la concluzia că ne-am simțit la Iași ca într-o vacanță. Așa că îmi pare rău, nu am simțit ceva în mod special ca fiind o mare provocare. Ne-am simțit extraordinar și pentru că a fost pentru toți printre primele colaborări cu un teatru de stat, pot spune că ne-a dat foarte multă încredere și ambiție pentru viitor.
Așadar, vă invităm la Casa copiilor imaginari, curând într-unul dintre teatrele din orașul vostru.
C.N. – Simți o responsabilitate în a alege teme pentru această categorie de public, care cel mai adesea este abandonată în social media în brațele unor pseudomodele? Este necesara atragerea acestui public la teatru?
A. M. Ț. – Aș minți să zic că mă gândesc constant la asta, dar nu e ceva ce ignor. Cu toate acestea, cred că adolescenții de azi sunt mult mai maturi și mai ancorați în realitatea adulților decât eram eu în liceu. Au preocupări și griji mult mai serioase decât noi sau decât părinții noștri. Deci nu cred că e nevoie neapărat de spectacole dedicate din punctul de vedere al maturității, ci poate din perspectiva temelor care să-i reprezinte în mod direct. Sper că și părinții lor observă asta și îi încurajează să meargă la teatru împreună cu ei.
C.N. – Care este modelul de regizor pe care îl promovezi în practica ta?
A. M. Ț. – Sunt fana actorilor, deci pentru mine ei sunt în prim plan. Da, eu dau rama spectacolului, eu aleg coordonatele, eu aleg temperatura scenelor și cadența replicilor, eu aleg unde se crează suspansul sau tensiunea, sau replicile la care cred că trebuie să se râdă, dar nu pot să fac asta de la mine de acasă de pe canapea. Ei sunt cei care dau substanță gândurilor și intuițiilor mele și poate uneori simt mai bine decât mine, pentru că văd lucrurile din interior. Momentan nu simt că mă potrivesc ideii de regizor aflat în prim plan.
Critica socială
C.N. – Cu toții am vrea să trăim în această societate ideală căreia să nu avem mare lucru să-I reproșăm. Cum acesta nu este cazul, nu pot să nu te întreb, care sunt primele trei lucruri pe care le reproșezi societății românești? Dar global?
A. M. Ț. – Trebuie să scoatem profit din orice. Dacă nu avem profit, sau nu avem pe cineva la mână cu o datorie, nu facem. Pentru că nu avem un sistem etic care să ne sprijine, ne gândim constant la ziua de mâine și la cum fiecare lucru făcut trebuie să reprezinte un soi de portiță de scăpare pentru viitor. Deci, facem puține lucruri de plăcere sau cu drag sau din bun simț. (în special la locul de muncă) Drept urmare, nu prea zâmbim, iar cu cât avansăm în ‘grad’ cu chiu cu vai, ne chinuim să facem subalternilor viața un calvar ca să vadă și ei prin ce am trecut noi ca să ajungem unde suntem azi.
Asta mă întristează cel mai tare – lăsăm un sistem să ne distrugă calitatea umană.
Nu generalizez, evident că există multe excepții. Asta e impresia mea după situațiile cu care m-am confruntat recent.
C.N. – Ca să mergem de la macro la micro, după părerea ta, ce ar trebui schimbat la sistemul teatral românesc? Își găsesc tinerii creatori ușor locul în sistem?
A. M. Ț. – Nu, nu e ușor să-ți găsești locul în sistem, dar se poate cumva. Nu știu dacă ar trebui să fie mai ușor sau nu. Dar ce știu este că nu-mi place sentimentul că e un domeniu închis ermetic. Că nu ai cum să te atingi de marii creatori sau de marile teatre. Că e o elită. Că nu meriți. Că nu te bagă nimeni în seamă decât cu puțin noroc. Că trebuie să cunoști pe cineva ca să vorbești cu altcineva să ajungi undeva. Că trebuie să stau la beri până seara târziu și să mă bag în seamă anxios cu unii oameni că cine știe de unde sare iepurele.
Da, evident că propun o deschidere mai mare către tineri, dar nu știu exact sub ce forme. Și nu zic acum să ne dați din prima marile bugete și marile săli pe mână. Dar să ne creați contexte și să ne băgați în seamă. Sub orice formă. Pe bune, uneori e suficient doar să ne dați senzația că suntem parte din ceva ca să ne faceți să nu renunțăm la meseriile astea pe care le-am ales din iubire și pasiune. Nimeni nu face teatru că așa i-au zis mama și tata.
C.N. – În afara concursurilor, destul de rare, pentru tineri regizori, cât de transparent ți se pare sistemul de selecție în urma căreia se produc spectacole în teatrele de stat?
A. M. Ț. – Mi se pare un subiect delicat pentru că nu lucrăm într-un mediu care poate fi cu adevărat obiectiv. Evident că există afinități. Dar am avut experiențe din ambele categorii. Mi s-a întâmplat să aplic la concursuri pentru care nu am primit nici măcar un mail de confirmare și al căror rezultat nu l-am aflat nici ani mai târziu. Am aplicat și la concursuri în care am fost pusă la curent cu toate etapele de selecție, care au avut interviuri transparente și rezultate anunțate public la data anunțată în call-ul inițial. Din nou, cred că depinde de calitatea umană. Și asta adaugă la sentimentul inutil de competiție toxică între colegi de generație. Dragi teatre, să știți că o să aflu rezultatul și singură, chiar dacă trebuie să întreb 10 colegi care au aplicat și ei la concurs.
C.N. – În lumina evenimentelor legate de abuzurile de tot felul din universități și înțelegând că acesta este o problemă sistemică ce există și în diverse instituții teatrale de stat, care crezi că sunt pașii necesari pentru vindecare?
A. M. Ț. – E o replică în Ivanov care îmi place mult: Florile răsar în fiecare primăvară, dar fericirea nu. Fie că suntem noi sau sunt alții, viața merge înainte, dar pentru a îmbunătății calitatea vieții trebuie să schimbăm mentalități. Trebuie să ne vindecăm treptat de boala puterii. Pentru că din nou, niciunul dintre noi nu face/ nu se pregătește pentru aceste meserii că așa l-au sfătuit părinții. De ce uităm toți pasiunea, dorința și plăcerea când ajungem în poziție de autoritate, nu știu. Adică da, nu sunt bani și legislația e nasoală, ok. Dar poate că mizele sunt eronate de la bun început. Nu știu. Cred că trebuie să ne responsabilizăm masiv. Soluțiile nu vin unilateral și nici nu pot fi implementate așa. Totuși, simt că ne îndreptăm către ceva mai bun, către niște viziuni noi și către niște oameni care-și asumă o misiune reală de a schimba ceva.
C.N. – În multe teatre de stat se practică “montez la tine, montezi la mine”, respectiv manageri actori sau manageri regizori își rotunjesc buzunarele adesea în defavoarea tinerilor creatori pentru care nu organizează concursuri. Ai auzit vreodată de această practică? Cât de etică ți se pare?
A. M. Ț. – Am auzit de această practică, dar în afara lipsei de organizare a concursurilor, care momentan mi se pare că încep să tot apară, am constant senzația că lumea teatrului e una foarte mică. Drept urmare, mi se pare normal ca la un moment dat să existe această senzație de ‘afacere’. Nu neg că poate să existe, dar e și asta o variantă de a privi lucrurile. Cred că dacă ne ținem cu dinții de frustrare nu ajungem chiar nicăieri.
C.N. – Ai simțit vreodată o presiune sau o limitare a libertății tale artistice din cauza unor dinamici de putere în mediu academic sau în cel profesional? Cum crezi că afectează abuzul de putere creativitatea și exprimarea autentică? Poate un mediu toxic influența negativ procesul artistic?
A. M. Ț. – Da, am simțit la un moment dat asta în parcursul meu academic. Foarte pe scurt, am avut într-un punct doi profesori care aveau grade diferite în cadrul universității. Opiniile lor divergente erau atât de puternice și de prezente la cursuri, încât viziunea mea asupra spectacolului se chinuia să se nască. În loc să-mi găsesc soluții care să folosească conceptului meu, mă gândeam obsesiv cum o să răspund la întrebările lor (care de multe ori se băteau cap în cap) ce aveau ca scop să distrugă ceea ce eu voiam să construiesc. Nu mai era nimic productiv în discuțiile pe care le aveam. Eram atât de încrâncenată să îi conving de ceva, că uitam de ce am vrut să fac asta în primul rând sau unde ducea ideea în final.
Răspunsul meu final a fost că am început să evit cursurile și am reușit cumva să duc spectacolul la premieră așa cum mi l-am imaginat eu inițial. Norocul meu a fost că eram deja la finalul studiilor. Dacă situația asta m-ar fi găsit în primii ani de facultate, când nu eram nici eu sigură pe ce planetă mă aflu, nu știu care ar fi fost deznodământul.
Revenind la ideile de mai sus – sigur că poți să ai mai multe funcții. Dar pentru un tânăr de 18/19 ani ești în primul rând un model sau un mentor. Nu ne interesează dacă ești decan sau director de teatru sau șef de redacție. Ghidează-mă, nu mă arunca într-o formă sau într-o categorie din prima, nu mă obliga să fac teatrul în care tu crezi, doar învață-mă mijloace prin care să-mi dezvolt simțurile necesare meseriei. Tu m-ai ales la admitere, nu altcineva. Asumă-ți parcursul meu cu bune și cu rele. Poate așa ajutăm mai târziu și bolile sistemice.
