„Documentaristul nu e nici istoric, nici arhivar, e un cineast care regrupează ce vede în jurul unei idei”, a susţinut într-un masterclass Eyal Sivan, autor pe care l-am descoperit la festivalul de film documentar de la Salonic, unde a avut parte de o retrospectivă completă. Sivan e considerat unul dintre marii dizidenţi ai cinema-ului israelian: se opune politicii oficiale și e interesat de felul în care Israelul (și restul lumii) se confruntă cu trecutul, de modul în care memoria colectivă e abuzată pentru justificarea acţiunilor prezentului. Dacă aș încerca să găsesc un fir călăuzitor în operele sale, acesta ar fi încercarea de iluminare a unor zone obscure ale istoriei sau ale prezentului și îndemnul la rezistenţă.
Eichmann: birocratul morţii
Realizat la 50 de ani de la „procesul Eichmann” ţinut Ierusalim în 1961, iată un film epocal de montaj de aproape 3 ore despre un proces extraordinar al unui om îngrozitor de obișnuit. Un eseu esenţial, zguduitor, despre obedienţă și responsabilitate individuală inspirat de controversata carte „Eichmann în Ierusalem, un raport despre banalitatea răului” scrisă de Hannah Arendt. Sivan schiţează portretul unui birocrat dedicat, al unui om care nu știe decât „să rezolve problemele” și care are un respect inalterabil pentru lege și ierarhie, un ofiţer nazist responsabil pentru lichidarea a câtorva milioane de oameni. Documentarul e editat din peste 350 de ore de material brut, filmate în timpul procesului intentat lui Eichmann pentru crime de război. Discrepanţa dintre crimele monstruoase ale inculpatului, exectuate la comandă și pentru care refuză să-și asume responsabilitatea morală, și personalitatea sa mediocră, slugarnică, e șocantă. Eyal, care se auto-intitulează un „non-pacifist”, realizează o meditaţie magistrală despre nesupunerea ca o componentă esenţială a umanităţii noastre; „The Specialist” e o demonstraţie impecabilă a supremei banalităţi a răului absolut. Mai terifiant decât orice dramă „legală” hollywoodiană, documentarul ne arată că cinema-ul poate fi o unealtă pentru reflecţie și nu doar un banal vehicul pentru emoţie. Ca și Arendt, Sivan crede că efortul acuzării de-a face din Eichmann un prototip exemplar al monstruozităţii răului l-a transformat în ochii publicului într-un individ excepţional, greu de egalat și l-a scos în afara lumii noastre. Potrivit lui Arendt, principala sa vină a fost excesiva supunere în faţa ordinelor, iar drumul său arbitrar „nu a fost ghidat de o ură împotriva evreilor ci, mai degrabă de ambiţiile comune ale unui om mediocru.” Sivan și Arendt ne arată cu degetul Eichmann-ul din fiecare dintre noi, ne provoacă să ne luăm în considerare propriile servitudini și lașităţi și ne spun că există o mare posibilitate ca toate aceste rele să se repete; în acest proces, dau la iveală structurile adânci ale minţii noastre și ale societăţii moderne.
Orbirea prin supraveghere
Sivan e un cineast preocupat de observarea agresorului, de interogarea vizuală a martorilor răului politic și de investigarea puterii și a autorităţii. Se declară influenţat de Marcel Ophüls, cineast care a folosit interviul și montajul ca să revizuiască și să re-editeze naraţiunea istorică și să submineze atât hegemonia autorităţi, cât și imaginea sa propagandistică. Introducând noţiunea cineastului ca actor al istoriei, el a redefinit ideea de rezistenţă prin film. La rândul lui, Sivan e autorul unor radiografii necruţătoare despre devotamentul maniacal al unor patrioţi zeloși. În „I love you all”, realizat împreună cu Audrey Maurion, el adoptă, din nou, punctul de vedere al poliţiei politice doar ca să-l deturneze și să izbutească, din nou, un document răscolitor: „Banalitatea răului iese la suprafaţă atunci când oamenii normali, cititori de filozofie, comit mici acte care, adunate, se transformă într-un rău mare”, spune cineastul.
„Dl. S” și-a petrecut ultimii douăzeci de ani lucrând ca oficial „în serviciul societăţii”. El și-a îndeplinit datoriile din dragoste totală, necondiţionată pentru “oamenii săi”. Totuși, e vorba de o dragoste distructivă și oarbă. Dar vântul își schimbă direcţia și regimul pentru care lucrează colapsează. Dl. S devine redundant și întreaga sa lume se prăbușește. Lăsat fără slujbă, adevarata sa „casă”, el nu mai are niciun viitor. Stă singur într-un birou care, în curând, nu-i va mai aparţine. În februarie 1990, la puţin timp după căderea zidului Berlinului, Minsterul de Securitate e dezasamblat și domnia STASI ia sfârșit. Maiorul S a fost unul dintre ofiţerii de bază ai ministerului. În filmul lui Sivan și Maurion, confesiunea domnului S (un raport real găsit în arhivele statului) e ilustrată cu materiale unice, originale, din beciurile clădirii Gauck, dar și cu imagini din arhive publice și private. Cum a putut un individ care, zilnic, supraveghea zeci de monitoare, să nu fi văzut nimic? Cum a putut să se lase intoxicat atât de profund de propagandă și de convingerea că e servitorul unui regim ce construiește binele absolut? Cum a putut să creadă că, în numele acetui ideal măreţ, e perfect acceptabil să faci rău? Un film esenţial despre regimurile totalitare ale secolului XX, despre orbire și supraveghere, despre convingere, deziluzie și auto-amăgire. De văzut astăzi, de la distanţa celor 30 de ani de la Căderea Zidului.
