Cel mai adesea, publicul reacţionează la documentare stârnit de conţinutul lor sau de problemele ridicate. Într-un fel, aceste două direcţii sunt marca succesului. Acelaşi mecanism se repetă atunci când oamenii se uită compulsiv la o dramă de televiziune şi n-au timp să observe cât de atent au fost construite diversele intrigi secundare de-a lungul unui sezon întreg sau atunci când cititorii unui roman de mister tensionat devorează paginile ca să afle mai repede “cine a făcut-o”. Bine întrebuinţat, meşteşugul pare organic, fără cusături şi invizibil. Personajele sunt, pur şi simplu, vii; curgerea ideilor şi a intrigii pare firească, argumentul regizoral e bine construit şi justificat. Dar cei care vor să creeze romane, episoade de televiziune sau documentare au nevoie să-şi dea seama cum a fost construit acest meşteşug. Articolul de faţă oferă câteva modalităţi de analiză a filmelor documentare. Voi încerca să ofer o nouă metodă, ca o manieră de stimula creatorii – echipa de oameni din spatele unei producţiei – să înveţe singuri.

Secvenţa de deschidere
Secvenţa de deschidere, cea care începe cu primul cadru, poate fi scurtă de un minut sau lungă cât 10 minute; fiecare film e diferit. Dar, în general, secvenţa de deschidere conţine ADN-ul întregului film. Lansează premiza şi fixează legătura dintre regizor şi public, punând pe tapet măcar câteva dintre tehnicile regizorale de implicare a publicul: despre ce e filmul, cum va fi spusă povestea, cu ce elemente va fi spusă şi de ce contează ea. Practic, de ce filmul merită timpul şi atenţia noastră.

După ce am privit prima secvenţă, ne întrebăm:
Despre ce e filmul?
Încotro se îndreaptă filmul?
Care sunt cele 3, până la 5 semnale pe care cineastul le-a folosit ca să ne atragă atenţia, să ne implice în film şi să ne facă să vrem să-l urmărim?

Virunga
Iată un exemplu de o secvenţă de deschidere, din puternicul documentar Virunga (dir./prod.: Orlando von Einsiedel; prod.: Joanna Natasegara; editor: Masahiro Hirakubo). Primul cadru al acţiunii ne alătură unui grup de bărbaţi în uniformă; descoperim că ei fac parte dintr-o procesiune funerară. Scena e filmată în stil vérité; nu există subtitluri sau voice over să ne plaseze în timp sau spaţiu. În faţa unui mormânt, un bărbat spune: “Protejează-ne, Doamne, şi ajută-ne să dăm socoteală pentru fiecare zi a vieţii noastre”. Din afara ecranului, auzim un alt bărbat:  “Oh, Congo. Iubitul nostru Ranger Kaserka a murit încercând să reconstruiască această ţară”. În timp ce părăsim cimitirul, bocetul îndoliaţilor se transformă în muzică pre-înregistrată şi facem tranziţia spre o filmare aeriană de-a lungul unui râu. Această imagine devine alb-negru şi se transformă în imaginii de arhivă atent selecţionate, într-o hartă şi fotografii. Peste aceste imagini, cu piesa de generic pe fundal, regizorii adaugă 13 paragrafe de text ce oferă spectatorului contextul tematic şi istoric al poveştii, din 1885 (Africa e transformată în colonii de către naţiunile europene) şi până în 2003 (prima alegere democratică în 40 de ani).

VIRUNGA Trailer

După 3 minute de film, peste o imagine a unor indivizi aliniaţi să voteze, filmul se dizolvă într-un shot aerian peste o întindere de apă care, mai apoi, ne revelează munţii. Începe o nouă serie de inserturi suprapusă pentru scene de astăzi:

  • 2010: Se zvoneşte că s-a descoperit petrol în Congo de est sub lacul Edward din Virunga National Park unde locuiesc mii de oameni şi ultimele gorile de munte.
  • 2012: Instabilitatea se întoarce.

Un minut mai târziu, încă o filmare aeriană urmăreşte un micuţ avion deasupra unei câmpii unde vedem nişte patrule. Apare titlul filmului, apoi secvenţa de deschidere, inclusiv muzica, se termină. Urmează un nou capitol.

Ca să  rezumăm: în mai puţin de 5 minute, deschiderea din Virunga ne-a arătat unde suntem, de ce suntem acolo şi care e problema – şi ne-a schiţat precedentul istoric. Nu ştim încă totul şi aşa şi trebuie. Ca orice film bun, Virunga se desfăşoară în timp. Îşi pune publicul să gândească singur, să realizeze conexiuni, să simtă ironia, să aibă revelaţii.  Am văzut o captivantă serie de scene de arhivă, răvăşitoare, dacă nu chiar uimitoare. În termenii naraţiunii filmice, observăm că filmul n-a început cu momentul cel mai îndepărtat din istorie – anul 1885. Ar fi fost plicticos, pentru că n-am fi fost nici intrigaţi, nici  motivaţi să ne pese. A început cu imagini de tip vérité de la o înmormântare. Scena durează aproape un minut şi jumătate şi pune întrebări: în Congo, un bărbat a murit încercând să reconstruiască ţara. De ce trebuia reconstituită? De ce sunt ucişi oameni pentru că au făcut bine ? Cine sunt aceşti bărbaţi înarmaţi, în uniforme?

Filmarea aeriană de-a lungul apei întrerupe scena înmormântării pentru montajul istoric care, aşa cum am mai scris, face un rezumat al evenimentelor din 1885 şi până la alegerile din 2003. Altă imagine aeriană pune capăt acestui montaj şi are ca efect atragerea atenţiei asupra unei noi ameninţări (care se va dovedi a fi punctul nodal al filmului): descoperirea de petrol sub lacul Edward. Montajul continuă, dar e acum mai localizat: ne mutăm mai aproape de comunităţile aflate în pericol şi descoperim că instabilitatea s-a întors. Acesta e punctul de lansare al filmului.

Întărirea premizei: restul documentarului
Acum vom parcurge întreg filmul, cu răbdare, căutând acele elemente centrale ce fac miezul regiei de documentar:

  • Care e argumentul central făcut de regizor?
  • Ce dovezi oferă regizorul în sprijinul argumentului său?
  • Cum e spusă povestea? Vedem o naraţiune centrală – o poveste (sau un tren narativ) care se înainteze şi care să ne determine să continuăm să urmărim filmul?
  • Odată ce am identificat firul roşu narativ, unde şi în ce context se reîntoarce această? Există el la final? Încheie filmul satisfăcător povestea pe care ne-a promis-o în deschidere?
  • Cine sunt oamenii din film? Ce rol joacă fiecare ?
  • Ce alte elemente ies în evidenţă în poveste? De pildă, e ceva frapant în ceea ce priveşte montajul, muzica sau imaginea ?
  • Putem identifica secvenţe individuale (asemănătoare cu capitolele) care au un focus unic, un început, mijloc şi final clare?
  • Se poate vedea cum ordinea acestor secvenţe avansează, de aseamenea, naraţiunea globală?
  • E ritmul filmului prea lent? Pare documentarul prea dens în informaţii? Sau doar potrivit?

Comparare şi diferenţiere
Alt exerciţiu util e să comparăm şi să diferenţiem între două sau mai multe documentare pe acelaşi subiect. Acest lucru ne ajută să vedem cum sunt construite filmele şi nu doar să decidem dacă preferăm unul altuia. Poate una dintre versiuni ne marchează mai mult, alta ne implică emoţional. De ce? Poate un documentar ne lasă cu mai multe părţi din puzzle de rezolvat; e acest proces mulţumitor? Unul dintre filme ar putea părea mai cinstit, altul mai manipulator. De ce? Atunci când ne gândim la răspunsuri, luăm în considerare şi experienţa regizorilor, scopul pentru care documentarul a fost făcut şi ce public a atins acesta.

 Imagine din VIRUNGA (R.: Orlando von Einsiedel, 2014)
Imagine din VIRUNGA (R.: Orlando von Einsiedel, 2014)

O analiză aprofundată a unui singur aspect din film
O bună analiză de film propune spectatorului să ia în considerare un singur aspect al meşteşugului regizoral, să studieze filmul îndeaproape ca să poată susţine un argument cu dovezi. Ne-am putea dori să descoperim cum regizorul a reuşit să fie, într-un anume aspect al filmului, extrem de eficient sau am putea să încercăm să ne dăm seama de ce a fost, pe alocuri, confuz sau enervat. Am putea să examinăm în detaliu o idee sau o temă care domină documentarul, să vedem unde apare ea şi cu ce efect cumulativ. Trebuie evitată scrierea unui sinopsis al intrigii sau a unei cronici de film care doar observă. Un review tinde să folosească adjective (puternic, spumos, plicticos, devastator) sau să facă judecăţi de valoare. În tipul nostru de analiză, trucul e să transformăm judecata într-o întrebare. De exemplu, dacă un critic ar putea nota sau critica alegerile unui regizor, o analiză ar consideră ce s-a câştigat sau ce s-a pierdut prin aceste alegeri. De asemenea, e important că analiza aderă la un singur aspect. În loc să risipim un paragraf vorbind despre rolul reconstituirilor, altul despre folosirea inserturilor grafice şi apoi altul despre decizia regizorului de a păstra anonime personajele care vorbesc la cameră, e mult mai valoros să luăm o unică temă, să o examimăm cu atenţie şi să vedem cum se reflectă ea în ansamblu.

Cum ajungem la public
Una dintre cele mai bune modalităţi de-a ne da seama ce strategii pot fi folosite ca să atingem publicul, e să învăţăm de la marii documentariştii, vizionându-le, chiar de mai multe ori, opera.
Pentru că, aşa cum şi Orlando von Einsiedel, regizorul lui Virunga spune: “Filmul tău ar putea fi despre cea mai importantă problemă socială din lumea întreagă, dar dacă e dificil de privit – pentru că e plicticos, de pilda- îţi vei limita publicul la un grup mic de oameni şi vei avea mai puţin impact cu problema de care îţi pasă atât.” Pentru von Einsiedel şi echipa sa, acest lucru a însemnat alegeri, deloc uşoare, bazate pe ce anume ar împinge naraţiunea înainte. Explică: “Atunci când spun intrigă, în cazul lui Virunga mă gândesc la povestea petrolului şi la cea a războiului şi le felul în care elementele celor două poveşti se intersectează.” Însă urmărind cu atenţie Virunga, spectatorii pot identifica şi alte probleme ridicate, cum ar fi braconajul sau despădurirea, care oferă context temei mai mari, dar sunt minimizate în favoarea unui story mai focusat.

Acest articol e preluat şi adaptat din cea de-a patra ediţie a cărţii Documentary Storytelling: Creative Nonfiction on Screen de Sheila Curran Bernard. Articolul original a apărut în revista Documentary, o publicaţie a IDA (International Documentary Association; www.documentary.org.)

Sheila Curran Bernard – regizoare laureată cu premiile Emmy şi Peabody şi profesor asociat la Universitatea din Albany, SUNY. Mai multe informaţii puteţi găsi la www.sheilacurranbernard.com.