Ca arta să funcționeze, indiferent de forma pe care o posedă, trebuie să smulgă până cel mai nesemnificativ freamăt. Emoția trebuie musai să existe, să se desfășoare gradual și să te cuprindă negreșit. Ce anume din acestea rezidă în arta Ralucăi Arnăutu vă las pe voi să aflați și să experimentați pe propria piele.

Cutii, sertare și un gibon
“Din sertar am scos o cutie veche. Am deschis cutia și înăuntru nu am văzut decât o lupă. Am luat lupa și am privit prin ea.  În colțul din dreapta era o penitză veche, dincolo de penitză un X mare desenat în cretă, aproape sterș . Langa X, pe cantul din dreapta al cutiei era o pioneză de care era prinsă o panglică veche de catifea, smulsă . Probabil contrabalansa capacul. De panglică era prinsă pe jumatate o panză de paianjen care în lumina lămpii avea forma unei guri care urla. Dincolo de pânză era o jucarie de plastic demontabilă. Un rechin… doar capul. Am cautat cu lupa corpul, dar nu l-am găsit. În colțul din stânga, sus, am găsit un fragment dintr-un posibil desen, în tuș, acuarelă sau carbune…era prea mic. L-am scos din cutie și sub el trona un gândac de un verde strălucitor, static, perfect conservat.  Puțin mai jos de el o bucată de blană neagră, puțin prafuită, îi continua aripile de parcă ar fi avut o trenă. O mică pală de vânt și așa zisa trenă se înfoia ca și cum și-ar fi luat zborul. Pe langa toate astea, am găsit câteva caiele, și o dantelă fină sub forma unui crin. În capac străjuia o oglindă, care, în lumina directă a soarelui, strălucea de parcă ar fi fost ochiul vreunui zeu care observa tot ce mișca în cutie . M-am uitat prin ea, însă nu direct. Am văzut cu totul altceva….și am înțeles”. (Raluca Arnăutu)

Nu știu ce a înțeles Raluca, dar știu și vă pot spune ce a stârnit GIBONUL în mine, de ce m-a emotionat INIMA CARE VISEAZĂ ZIUA, unde m-a dus FUGA și cât de bine venit a fost BLUSUL de la final, și asta am să încerc să rezum în următoarele rânduri.

817C2831

BLUSUL m-a aruncat cu mai bine de 30 de ani în urmă, în dormitorul mamei, cu sobă din teracotă de culoare vernil, înaltă, lângă care mă simțeam incredibil de mică. Aproape de mijlocul ei se afla o cahlă cu un copil care hrănește o căprioară, încadrată de două bucăți de marmură albă. Lângă sobă se afla un pick-up, întocmai ca cel pe care Raluca Arnăutu l-a folosit. Și ce mă poartă mai departe pe culmile emoției este nelipsitul mileu apretat al mamei așezat pe capacul acestuia. Nu aveam voie să ating pick-up-ul, știu doar că rămâneam minute în șir lângă el, fără să mă mișc. Mai târziu ne-am împrietenit…

FUGA m-a ținut captivă în aceeași perioadă a anilor ’80. Când ai mei nu erau acasă, luam pick-up-ul și îl puneam pe jos. Îi ridicam capacul și pe roata de cauciuc, acolo unde trebuia pus discul, mă urcam cu piciorul drept, iar cu celălalt îmi luam avânt. Mă învărteam până amețeam. Îmi închipuiam că sunt într-un carusel și trăiam una din cele mai frumoase senzații pe care mi le pot aminti.

817C2778

INIMA CARE VISEAZĂ ZIUA mă aduce la începutul anilor ’90: anii în care am trăit cu intensitate maximă fiecare zi. Anii tinereții veșnice.

Nu uitați, Anaid Art Gallery, 24 aprilie, în cadrul evenimentului “Noaptea albă a Geleriilor” puteți vedea expoziția Ralucăi Arnăutu, “Cutii, sertare și un gibon”.

Titlu radiodocumentrar