GHID DOCUART FEST 2018 | 6-11 NOIEMBRIE

FILME

PROGRAM

BILETE

SPECIALE

LOCAȚII

Trăim într-o perioadă a ciclurilor de atenție diminuate şi a sălilor goale de cinema. Vechiul format cinefil al savurării filmelor în comun s-a demodat. Dar nu ştiu cum se face că la fiecare spectator român există, însă, un festival de film. O altă situaţie perplexantă. Evident, toată lumea pare preocupată (numai pentru o fracţiune de secundă, să ne înţelegem) de cum am putea face să reîntoarcem publicul în cinematografe. Însă o strategie valabilă are nevoie de niţel mai mult timp şi concentrare şi nu doar de lamentări pe FB sau la o bere.

Poate asta e soarta cinematografiei româneşti, să trăiască momentul (sau “de pe-o zi pe altă”). Nimic nu pare planificat, nici măcar naşterea miraculosului (cam preţ de o secundă) “nou val”. Totul pare a fi consecinţa hazardului şi a energiilor tracice. Până una alta, publicul descreşte an de an, şi în săli şi la festivalurile care apar ca ciupercile după finanţare. Dacă nu se intervine acum, va fi în curând prea târziu. Noua generaţie va continua să prefere ecranul telefonului, iar publicul matur entertaiment-ul de casă (Netflix, Amazon, HBO GO şi, evident, torenţii). Mie nu-mi mai place sala de cinema pentru că a ajuns prea gălăgioasă. Am scris recent în Dilema: “Mi-e dor de tăcerea din sala de cinema. Și din afara ei. Îmi lipsește respectul, dacă nu chiar reverența cu care se urmăreau filmele bune odinioară, fără ecrane bipuitoare, comentarii isterice, discuții la telefon, foșnet de pungi și clefăit de popcorn. Astăzi, ești asaltat fără pauză de efecte sonore în Dolby Surround și muzică emfatică. O strategie hollywoodiană agresivă pentru o generație cu cicluri de atenție scurte, ce se vrea mereu stimulată.” Dar încă mai merg, că sunt de modă veche. Însă e clar că cinema-ul nu mai e în România un fenomen de masă. Ce se poate face? Producătorul Andrei Boncea, responsabil pentru Wanderers, una dintre puţinele noastre producţii independente, a venit cu o soluţie la un workshop ţinut în timpul festivalului Dracula: să facem, întâi de toate, comedii. E ceea ce vrea să vadă publicul european, iar succesele de box office (chiar şi de la noi) o confirmă. Nici nu contează că sunt mediocre, important e să tragi spectatorii înapoi în săli la filmul autohton, să-l ajute să-şi recapete un obicei. La un moment dat, va vrea să vadă şi altceva: pelicule de gen, fantastic, horror, de dragoste, etc. Dacă îi dai o variaţie la realitatea sordidă, vor reîncepe să i se pară atrăgătoare şi produsele româneşti.

Cu publicul de documentar, e chiar mai greu, dacă nu foarte dificil. Dar şi aici îl poţi ademeni cu rockumentare, mockumentare, producţii cu o valoare de entertaiment mai mare. E important să le arăţi tinerilor încă din şcoală filme despre teme care-i preocupă, ca să nu crescă cu ideea că e vorba de un teren arid. Iniţiative de acest fel există deja, dar cred că ele trebuie combinate cu lecţii de cultură vizuală şi cinematografică. Ar fi măcar un început. Şcoala de film documentar, Academia Docuart, e unul dintre locurile în care înveţi să priveşti şi să faci documentar. Şi, mai ales, afli cum să-l împachetezi ca să fie prizat de cât mai mulţi. Trăim o criză de supraproducţie: oricine are un telefon mobil şi o bunică pe moarte devine regizor. Cine e, însă, interesat? Dacă toţi tinerii care fac azi documentare şi-ar convinge măcar 10 prieteni că merită să le vadă creaţiile, am avea un început.

Titlu radiodocumentrar