Cu Doar o răsuflare, Monica Lăzurean Gorgan sondează România profundă, credincioasă și plină de probleme, pe care de obicei citadinii o întrevăd rar. O familie de 5 suflete ultra religioasă din Copșa Mică trebuie să facă față greutăților vieții și, pe parcursul a 7 ani de filmare, regizoarea le surprinde și curpinde toată umanitatea și toate contradicţiile. Portretul de familie are estetici vizuale și patos, replici antologice și lasă în urmă o senzație bizară, de optimism moderat și empatii neașteptate.
Tatăl Dobrin și-ar dori ca Denisa, mezina familiei, să poată merge. Copila, captivă într-un cărucior cu rotile, suferă de spina bifida, un defect din naștere care-i afectează mobilitatea. Lia, mamă a trei copii, împărtășește fervoarea religioasă a soțului, dar este dispusă să apeleze la ajutor medical pentru Denisa. Micul Angelo, copil cuminte, se va dovedi pe parcursul a 7 ani de filmări elementul de haos din familia lui Dobrin. Care familie, îm ciuda tuturor greutăților și-a tuturor rigorilor impuse de religiozitatea baptistă a lui Dobrin, va rămâne unită chiar și atunci când nici rugăciunile pentru însănătoșirea Denisei, nici speranța într-un viitor ”cumsecade” pentru Angelo nu vor da roade.
”Toată binecuvântarea care vine în casa noastră este pentru că Dumnezeu ne iubește”, spune Dobrin încercând să explice copiilor că trebuie să asculte de părinți, să meargă la școală și să nu se roage din pat, ci din genunchi. Aparent foarte ușor ironizabil, ba chiar deloc greu de antipatizat, patriahul Dobrin beneficiază de unul dintre cele mai fine portrete pe care un documentarist român le-a făcut subiecților de film în ultimele decenii și de fapt, vreodată. Prins între rigoarea pe care religia o imprimă și realitatea cotidiană, cu șomajul de după închiderea minelor și boala fiicei, Dobrin se dovedește capabil să țină piept realității. Uneori cu eleganță, alteori cu frustrare, nu de puține ori cu-o dragoste de-a dreptul impresionantă, familia trece prin ani și prin dileme, prin certurile inerente unei gospodării cu copii ajunși la adolesecență.
Doar o răsuflare (titlul unui cânt religios) surprinde în cadre perfecte și momente iconice un univers familial ale cărui coordonate (religia și boala, răzvrătirile adolescentine și disperările medicale) lasă loc pentru detalii și reacții, nuanțe și ezitări demne de-o ficțiune perfectă. Dialogurile de colecție ar putea isca gelozii chiar și în rândul celor mai festivalieri autori români de ficțiune. ”Dacă nu înțelegi, simt nevoia să citesc din Biblie până înțelegi” sau ”spune sincer, unde-i mai frumos: la balul bobocilor sau la Casa Domnului?” ar putea ușor cartografia o habotnicie exemplară, dar prezența prelungă a regizoarei în familia lui Dobrin exclude din start un film tezist, cu cele mai facile și lejere soluții alese la masa de montaj. Implicat, dar și echidistant, filmul Monicăi Lăzurean folosește timpul ca perversiune și montajul ca artă pentru a reda umanitatea reală a unor oameni pe care în general ne rezumăm la a-i (des)considera în funcție de modul de viață (profund religios și umil). Potretul de familie, care putea ușor deraia în idealizare sau demonizare, e o lecţie de regie (anumite scene fiind recreate, putem vorbi și de o infuzare cu docu-dramă, dar și de coordonatele din ce în ce mai fluide ale filmului documentar contemporan), iar fundamentele estetice ale cadrelor rezonează profund cu șarmul unui film abil construit și admirabil ritmat. Monica Lăzurean Gorgan alege suprafețele vizuale lustruite și polizate, cu rime și expresii cinematografice interne, în detrimentul esteticilor necizelate și deficitare, din păcate specifice deja documentarelor observaționale ale ultimului deceniu. Răsuflarea care rezultă este un documentar cu valoare antropologică, dar considerabil distanțat de formulele și de ambițiile filmului antropologic. O piesă rară, memorabilă și atașantă.
