Conform definiției, talking head este un termen folosit în footage-urile interviurilor unde în fața camerei apar doar umerii și chipul persoanei. Tehnica este folosită adesea în documentare și emisiuni tv, semnalând o intruziune în intimitatea gândurilor și a sentimentelor subiectului intervievat. Termenul a început să fie folosit prin anii 1970 și descria reclamele publicitare filmate în acest stil. Talking heads-urile au subliniat o critică notabilă în mass media și anume utilizarea excesivă a dialogului. Astfel, folosirea talking heads-urilor în documentare a fost discreditată de către mulți puriști, considerate un trick ce ține de televiziune și de manipularea în masă. Pe măsură ce televiziunea (în special cea americană) și filme hollywoodiene au devenit mai raționale, media s-a folosit din ce în ce mai mult de talking heads-uri; fapt observabil în numeroasele drame polițiste cu proceduri complicate și cu un număr uriaș de interviuri sau mărturii. Tehnica nu a fost considerată specială deși în fața camerei de filmat apăreau persoane (fie publice, fie cetățeni obișnuiți) care își expuneau ideile, deseori creând o legătură personală între privitor și intervievator. Exemplele de mai jos atestă importanța talking heads-urilor în structura documentarelor, cât și un respect față de persoanele intervievate, față de povestea și memoriile reconstruite.

„Gadajace glowy” („Talking Heads”, 1980) realizat de Krzysztof Kieślowski este un colaj sensibil de mărturii ale unor persoane cu vârste diferite, variind de la cei mai mici la cei mai mari în vârstă cu putință. Interviurile documentează nu doar apariția sinceră a persoanelor intervievate ci și fascinația cineastului polonez față de subiecte precum viața sau moralitatea; întrebarea care a generat o suită de răspunsuri sobre, serioase dar pline de candoare și sinceritate a fost: cine sunteți și ce vreți de la viață? În ciuda similarității răspunsurilor – o viață bună, o cunoaștere de sine, respect și demnitate, folosindu-se de multe ori cuvântul „uman” – documentarul dezvăluie treptat o dorință mai aparte, mult mai profundă, surprinsă în răspunsul bătrânei de la final: să trăiască mai mult decât i-a fost dat. Ceea ce transformă acest documentar într-un talking head intens și cu adevărat prețios, un document al unei umanități trecute.

Gadajace glowy / Talking Heads, 1980

Invenția camerelor mai ușoare a permis realizatorilor să descopere locații istorice cu o încărcătură afectivă socio-istorică și să îndrepte documentarul în zone mai interactive sau observaționale. Astfel, aceștia au reușit să ia legătură cu diverși oameni care au fost martori la evenimentele istorice respective sau să apeleze la experți precum istoricii; apariția lor ca talking heads-uri a avut un impact în genul documentar nu doar din cauza faptului că au contribuit la crearea unei structuri narative, ci și pentru că au fost capabili să redea o perspectivă de ansamblu,  contextul poveștii centrale. Două dintre cele mai timpurii exemple din acest gen apar pe teritoriul francez: „The Sorrow and the Pity” (1970) realizat de Marcel Ophuls – un portret vast de 4 ore și 20 de minute al Franței sub ocupație nazistă, dezvăluit, în mare parte, din talking heads-uri, unele faimoase (ofițeri germani, colaboratori, luptători ai rezistenței), altele dubioase sau suspicioase; cel de-al doilea exemplu este „Shoah” (1985) realizat de Claude Lanzmann, un documentar de 9 ore și jumătate ce conține interviuri interactive cu supraviețuitorii Holocaustului (prezența realizatorului este notabilă pentru ca îi provoacă pe intervievatori atingând puncte sensibile și dureroase din viața acestora), intercalând cadre în care apar trenuri și vagoane de marfă ce vin dinspre zona rurală și intră pe porțile Auschwitz-ului.

The Sorrow and the Pity EXTRAS

Errol Morris este un cineast american cunoscut pentru anchetele sale intruzive ce examinează autoritățile de orice fel și excentricitățile. Primul său documentar, „Gates of Heaven” (1978) se remarcă printr-un tumult de sentimente: ironie, satiră, batjocură, empatie, seriozitate, tristețe sau bucurie. Documentarul spune într-o manieră intercalată povestea a două afaceri cu cimitire pentru animale: este vorba despre domnul Floyd și cimitirul său de animale care a dat faliment (fiind ilegal), cât și despre Calvin Harberts care a reușit să creeze o afacere de familie cu Bubbling Well Pet Memorial Park. Documentarul urmărește gradual părerile deținătorilor de cimitire de animale (punctând ironic atât iubirea lor față de micii prieteni ai omului, cât și nepriceperea în domeniul afacerilor), părerile șefului unei firme de randat animale dar și poveștile iubitorilor/deținătorului de animale, a celor care atestă nevoia unui asemenea loc. Documentarul lui Morris se remarcă prin crearea unor sketch-uri vii, aproape bombastice prin filozofiile de viață ale fiecărui om în parte.

Gates of Heaven EXTRAS

„Andy Warhol: The Complete Picture” (2001) este un alt exemplu de documentar (împărțit pe trei episoade) ce are în componența sa talking heads-uri; este o biografie a pionierului pop-art, Andy Warhol, și colecționează mărturii, confesiuni  despre viața sa personală, despre opera sa, despre sănătatea și relațiile interumane. Printre persoanele care vorbesc despre Andy se numără cei doi frați ai săi, James și Paul Warhola, Peter Blake (artist vizual), Dennis Hopper (actor și regizor), Paul Morrissey (regizor), Debbie Harry (cântăreață) cât și o serie de oameni care au lucrat cu Warhol și au făcut parte din studioul „The Factory”.

Andy Warhol: The Complete Picture