Chiar dacă nu schimbă lumea, jurnalismul de investigație și documentarele modifică mentalități și chiar legi. Ancheta Watergate, realizată de ziarul Washington Post, e cel mai memorabil exemplu de investigație cu un impact puternic în viața reală, însă nu numai presa scrisă, dar și cinema-ul și televiziunea spun povești puternice ce mișcă munți, suflete și minți. Iată 10 dintre aceste producții:

Geheimsache Doping (2014)

Jurnalistul Hajo Seppelt a declanșat o investigație sub umbrela WADA (World Anti-Doping Agency) în lumea atletismului rusesc cu un documentar în limba germană intitulat Geheimsache Doping (Doping Confidenţial ). În urma lui, WADA a recomandat interzicerea participării rusești la concursurile atletice, iar Athletics Australia a lansat un apel ca Rusiei să nu i se permită participarea la Jocurile Olimpice de la Rio. După lansarea raportului WADA, Seppelt a declarat că IAAF (International Association of Athletics Federations) n-a făcut suficient ca să prevină dopingul atleților și că unii dintre oficialii răspunzători de această practică în Uniunea Sovietică, în anii 80, lucrează și azi ca antrenori și doctori. La Jocurile Olimpice, echipa Rusiei ar fi trebuit să fie alcătuită din 389 de competitori. Dintre aceștia, doar 271 au fost declarați apți.

Blackfish (2013)

Pentru orice copil californian a devenit un ritual călătoria la Sea World ca să vadă peștii, să mănânce vată pe băț și să se bucure la săriturile spectaculoase ale balenelor dresate. Însă, în 2013, a apărut documentarul Blackfish și a distrus această iluzie arătând cât de inuman sunt tratate aceste mărețe mamifere. Hollywood Reporter estimează că, după lansarea filmului, Seaworld a suferit o scădere de 5% în încasări și de 4.3% în public. În California, a fost introdus un amendament la lege și, ca rezultat, balenele captive nu mai sunt folosite pentru entertainment.

A Bloody Business (2011)

Documentarul pentru televiziune A Bloody Business a dus la încetarea exporturilor vitelor vii din Australia spre Indonezia, cu serioase consecințe pentru producători. Reporterul Sarah Ferguson și producătorul Michael Doyle au revelat că, în ciuda programelor de training făcute de industria australiană în Indonezia, animalele erau supuse unor oribile acte de cruzime. Guvernul laburist din acea vreme a ordonat ca exporturile de șeptel să fie oprite însă, în ciuda unor apeluri pentru o interdicție permanentă, comerțul s-a reluat o lună mai târziu. Un proces a fost intentat Înalții Curți în 2014 după ce industria bovină s-a plâns c-a încercat să negocieze fără rezultat compensații cu Guvernul Federal.

An Inconvenient Truth (2006)

Fostul vicepreședinte al Statelor Unite, Al Gore, a luat premiul Nobel pentru pace în 2007 pentru un film care a fost criticat de mulți ca fiind doar prezentare în PowerPoint. Politicianul a devenit interesat de problemele de mediu atunci când era student la Harvard și a asistat la un curs al oceanografului Roger Revelle. Documentarul, regizat de Davis Guggenheim, ne înfățișează campania lui Gore de-a educa cetățenii cu privire la încălzirea globală prin intermediul unui slide show.

Publicul a fost divizat. Unii au prețuit inițiativa, alții au etichetat-o drept propagandă (un senator american a comparat chiar documentarul cu Mein Kampf al lui Adolf Hitler). În ciuda retoricii, filmul a fost menționat de însuși prim ministrul britanic David Cameron într-un discurs la o conferință a Partidului Conservator. Chiar dacă rămâne controversat din cauza unor cifre incorecte, a exagerărilor și a faptului că îi viza pe elevi, An Inconvenient Truth e acum creditat cu revitalizarea mișcării ecologiste. A fost primul documentar care a câștigat două premii Oscar: pentru cel mai bun documentar și pentru cel mai bun cântec original.

Moonlight State (1987)

Investigația emisiunii TV 4 Corners desfăşurată în Queensland, Australia, a relevat corupția din interiorul poliției și a avut ca rezultat 12 ani de procese și demisia celui mai longeviv premier australian. Pe data de 11 mai 1987, un articol al jurnalistului Chris Masters a prilejuit o anchetă TV care s-a soldat cu mai bine de 100 de condamnări, cu arestarea comisarului de poliție și cu căderea guvernului prim ministrului Sir Joh Bjelke-Petersen. Multe dintre reformele recomandate de anchetă au fost implementate de cel care i-a urmat la cârma guvernului. Mai mult, s-au formulat capete de acuzare asupra unor indivizi menţionaţi de documentar.
Il puteți vedea aici.

The Thin Blue Line (1988)

Poate cea mai faimoasă demonstraţie despre puterea filmului documentar este povestea din The Thin Blue Line, hipnoticul “nonfiction noir” al lui Errol Morris care a salvat viața unui om. Filmul spune povestea lui Randall Adams, un vagabond care hoinărea prin Dallas, Texas, în weekend-ul de Thanksgiving din 1976. S-a urcat în mașina greșită după ce-a rămas fără benzină și a ajuns în anticamera morții pentru uciderea unui ofițer de poliție. A fost condamnat în urma unor mărturii neconvingătoare și oricine ar fi avut răbdare să urmărească acest caz și-ar fi putut da seamă că partea vinovată a fost „micuțul David Harris”, un fugar psihopat de 16 ani aflat într-o frenezie criminală, care l-a luat în mașină pe Adams și i-a oferit câteva beri la un drive-in, înainte de weekendul fatal. Morris, genial în interviuri, i-a smuls o confesiune lui Harris, condamnat atunci pentru altă crimă. Zgomotul stârnit de film, de confesiunea lui Harris, dar și de dovezile irefutabile cum că unii martori au comis sperjur, au dus la anularea sentinței. Adams a fost eliberat din închisoare în 1989, după mai bine de 12 ani de condamnare și la nici 72 de ore de momentul în care ar fi trebuit să fie executat.

Bowling for Columbine (2002)

Documentarul din 2002 al lui Michael Moore câștigător de Oscar a avut detractori săi – a fost acuzat că se joacă prea nonșalant cu faptele – dar a reînoit dezbaterea despre violența armată în America și a dus la schimbarea politicii unei companii majore. Undeva în film, Moore îi acompaniază pe Mark Taylor și pe Richard Castaldo, două dintre victimele masacrului de la Columbine, la sediul K-Mart din Troy, Michigan. Ambii tineri au încă gloanțele provenite din K-Mart în trupurile lor. Moore îl informează pe nefericitul reprezentant corporatist că vrea să returneze marfa. La prima vedere, secvența pare genul de ambuscadă inconfortabilă pe care Moore o înscenează de cele mai multe ori gratuit. Dar până și regizorul a fost șocat atunci când, în următoarea zi, un purtător de cuvânt al companiei a anunțat că magazinele lor nu vor mai vinde muniție pentru revolvere. „Am câștigat!”, a exclamat el incredul. „Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată.”

SuperSize Me (2004)

Filmul lui Morgan Spurlock, realizat într-o notă comică şi nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun documentar, a avut ca punct de pornire o cascadorie ingenioasă: regizorul/naratorul a petrecut o lună mâncând numai la McDonald’s. Regula era că trebuia să devoreze până la ultima firmitură tot ce avea în faţă și să accepte și super-meniuri atunci când i se oferă. Rezultatele n-au fost deloc surprinzătoare: s-a îngrășat cu 12 kilograme, şi-a mărit colesterolul şi a intrat in depresie. Spurlock nu i-a fericit deloc pe cei de la McDonald’s, dar i-a făcut totuși să-și schimbe modelul de business :la șase săptămâni după ce Super Size Me a avut premiera la Sundance Film Festival, compania s-a oprit în a mai băga pe gâtul clienților opțiunea “super-size” și, de atunci, au încercat să popularizeze produse mai sănătoase ca salatele sau wrap-urile. Gigantul fast food a continuat să insiste că scoaterea din meniu a super-size-ul n-a avut nicio legătură cu mult comentatul documentar, dar nu l-a crezut nimeni.

Dear Zachary: A Letter to a Son About His Father (2008)

Filmul povestit la persoana întâi al lui Kurt Kuenne e, probabil, cel mai trist făcut vreodată. Dar dacă ai curajul să-l vezi, poate fi și unul dintre cele mai mișcătoare și mai puternice. Kuenne documentează bizara crimă a prietenului său Andrew Bagby care, în 2001, a fost împușcat într-o parcare. Principalul suspect, iubita sa Shirley Turner, fuge în Canada și anunță că e gravidă cu copilul lui. Părinții lui Bagby o urmează în Canada ca să asiste la un proces de extrădare interminabil și să-și vadă nepotul – ceea ce implică, automat, să petreacă timp cu ucigașa fiului lor… Și, mai apoi… Dar o să mă opresc aici înainte să dezvălui o întoarcere de situație majoră și să inund tastatura din nou cu lacrimi. În orice caz, în 2003, părinții victimei, au pornit o cruciadă pentru a schimba legile canadiene care i-au permis asasinei să fie liberă, chiar dacă era deja suspectă de crimă. În 2010, „Legea lui Zachary” a intrat în vigoare.

Why we fight (1944)

Aici nu e vorba de un singur documentar, ci de o întreagă serie (regizată de Frank Capra) de filme de propagandă din timpul celui de-al doiea război mondial care a reușit să schimbe opinia publică în favoarea implicării în conflict a Statelor Unite. Legendarul regizor a fost însărcinat de guvernul Statelor Unite să vândă războiul cetățenilor săi și chiar asta a făcut. Acum poate pare uşor ireal, dar a existat o mișcare intensă în SUA, la începutul anilor 40, care încerca să convingă cetăţenii că nu ar trebui să se intervină în așa numitul „război european”. Dar după Pearl Harbor și după filmele lui Capra, yankeii au fost suficient de uniți pe frontul de acasă ca să intre în luptă. Restul e, evident, istorie.