Funcţionează mai ceva ca un duş rece, ne scapă de toropeală, ne enervează, ne amuză, unele ne displac. Noroc că le putem urmări, pe toate, oriunde. Sunt documentarele despre festivaluri, cele mai multe despre muzică, dar nu numai. Pentru că am urmărit să arăt că sunt şi evenimente la care participă zeci de mii de oameni în căutarea spiritualităţii pierdute sau a regăsirii de sine. Sau piromani care fac artă pentru purificare.

Monterey Pop (1968)
Este festivalul care i-a introdus unei audienţe mari pe: Jimi Hendrix, the Who, Janis Joplin şi Otis Redding. Aşa că festivalul merita un documentar. Se spune că Joel Rosenman (omul cu banii de la Woodstock) s-a uitat la Monterey Pop, cu o zi înainte să fie abordat de hipiotii Michael Lang şi Artie Kornfeld, pentru organizarea festivalului care avea să devină o legendă. În spatele camerelor de filmat s-au aflat Richard Leacock şi Albert Maysles, iar regizorul nu putea fi nimeni altul decât DA Pennebaker, unul dintre părinţii Direct Cinema.

Woodstock (1970)
Nu strâmbaţi din nas, documentarul lui Michael Wadleigh merită pomenit nu doar pentru că a luat un Oscar, nici pentru durată, 3 ore, ci pentru că rămâne valabil şi astăzi. A reuşit să surprindă Augustul din 1969, unde a avut loc Woodstock, aproape de Bethel, New York. Iar lista cu argumentele pro este lungă: între cei care s-au ocupat de montaj se numără Thelma Schoonmaker, Martin Scorsese şi chiar Wadleigh.  Filmul a fost proiectat la Cannes în 1970, dar nu a intrat în competiţia oficială.  Richie Havens a deschis festivalul, iar Jimi Hendrix l-a închis, atât în cadrul festivalului cât şi în documentarului propriu-zis.

No Cameras Allowed (2014)
Cred că oricine şi-ar fi dorit să fie în pielea lui, măcar la un eveniment. Americanul Marcus Haney n-a plătit niciun dolar, dar a reuşit să fie prezent la 50 de festivaluri, de la Bonnaroo, Glastonbury la Coachella, ba chiar a ajuns şi la gala decernării premiilor Grammy. Experienţa lui a transformat-o în documentarul No Cameras Allowed, care ne arată cum s-a împrietenit cu diverse trupe, ba chiar a călătorit cu ele, de exemplu cu Mumford and Sons, ba chiar a devenit prieten cu The Naked and Famous. Haney s-a strecurat la multe evenimente (da, e cuvântul potrivit), dar scopul documanterului nu este să vorbească despre gestul teribil al unui american, ci despre dragostea pentru muzică. Care, ca orice dragoste, este periculoasă!

Carnival in Rio (1983)
Dacă nu v-aţi luat porţia de steroizi, nicio problemă. Arnold este narator la persoana întâi. Acesta ajunge la Rio pentru a le învăţa pe femei, între altele, cum să muşte dintr-un morcov. Scenele sunt hilare, noroc că documentarul nu durează mai mult de o oră. Sau poate ghinion pentru cine vrea să înţeleagă mai multe despre cel care avea să devină guvernatorul Californiei.

Festival Express (2003)
Europenii au Orient Express, canadienii au Express-ul lor plin cu artişti. Festival Express este un documentar despre o perioadă mitică, din anii ’70 şi poartă numele trenului care a transportat nume grele ale rock-ului, precum Grateful Dead, Janis Joplin, The Band, Buddy Guy, Flying Burrito Bros şi Delaney & Bonnie & Friends. Filmul conţine înregistrări din timpul concertelor. Documentarul a fost regizat de laureatul cu două premii Grammy Bob Smeaton (The Beatles Anthology), Eddie Kramer este responsabil de coloana sonoră (Jimi Hendrix, Led Zeppelin), iar directorul de imagine este Peter Biziou (Mississippi Burning, Pink Floyd – The Wall, The Truman Show).

Shortcut to Nirvana: Kumbh Mela (2004)
Kumbh Mela este cea mai mare adunare de oameni din istoria umanităţii. Mai mult de 70 de milioane de pelerini se întâlnesc o dată la 12 ani în cadrul unui festival spiritual. Evenimentul are loc la Allahabad, India, de sute de ani. Un cort enorm îi adăposteşte pe cei interesaţi de drumul către Nirvana, iar calea de acces este asigurată de cei mai importanţi guru şi lideri spirituali, invitaţi să împărtăşească propriile lor experienţe. Regizat de Maurizio Benazzo şi Nick Day, filmul ne arată o altă faţă a ceea ce numim de obicei festival.

Glastonbury (2006)
Primul film al regizorului Julien Temple a fost “Sex Pistols Number 1”, apoi au urmat producţii ca „The Great Rock and Roll Swindle” şi „Absolute Beginners”. Documentarul oferă o istorie a festivalului, între 1970  şi 2005 şi include show-uri ale unor nume ca David Bowie, Coldplay, Blur sau Morrissey. Apoi, ne arată de ce Glastonbury e Glastonbury. În 2012, Temple a regizat un fel de continuare, Glastopia, dar dacă n-o vedeţi nu pierdeţi mare lucru.

Spark: A Burning Man Story (2013)
În fiecare an, 60.000 de oameni se adună în Nevada pentru a construi un oraş temporar, unul al artei, care va arde în cele din urmă, într-un ritual de refacere a ordinii. Regizat de Steve Brown şi Jessie Deeter, documentarul încearcă să ne spună că libertatea e tricky, aşa cum remarcă Andy Webster de la New York Times. De la prima ediţie a acestui festival, 1986, la San Francisco, şi până acum, numărul participanţilor a crescut constant. Trei personaje capătă o atenţie specială: Jon La Grace, un Burning Man care şi-a părăsit nevasta şi jobul şi şi-a făcut coming out-ul, Katy Boynton, un fund raiser pentru construirea unui obiect din metal inalt de aproape 4 metri şi intitulat „Heartfullness”, şi fostul puşcaş marin Otto Von Danger, care conduce echipa „Burn Wall Street”.  Van Danger nu e periculos, cum sugerează numele lui, vrea doar să construiască o versiune în miniatură a faimosului cartier financiar, pe care apoi s-o incendieze în semn de protest.

What’s In My Baggie? (2014)
Potrivit Centrului European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri, după 2009 au fost descoperite 250 de stupefiante noi. Documentarul urmăreşte eforturile unui tânăr  de a face festivalurile mai puţin chimice. El are un kit şi testeză drogurile festivalierilor. Încearcă cumva să-i educe, sau măcar să-i facă să înţeleagă ce consumă. Documentarul poate fi văzut integral pe YouTube. Morala lui e simplă: una cred oamenii că au cumpărat şi cu totul alte substanţe se regăsesc în drogurile consumate de ei.

Full Metal Village (2007)
Regizat de Cho Sung-Hyung, Full Metal Village este unul dintre cele mai reuşite documentare cu această tematică. Festivalul în sine, Wacken Open Air, ocupă un plan secund, iar personaj principal devine chiar locul de desfăşurare, Germania rurală sau, mă rog, un orăşel liniştit din Nord, Wacken, şi felul în care locuitorii reacţionează în faţa barbarilor care năvălesc anual acolo, cam 60.000 la număr, toţi urmaşii lui Satan. Pentru că la Wacked Open Air se desfăşoară cel mai mare festival de heavy metal din Europa.