Vine iarna, dar briza caldă ce însuflețește documentarul românesc încă nu s-a răcit. Avanlanşa de festivaluri nu s-a oprit. Se fac și se văd din ce în ce mai multe film de gen. Pe platforma Docuart, noi încercăm să ținem pas cu această mișcare frenetică. În cele aproape 4 luni de „alimentare” constantă, am reușit să publicăm interviuri, analize, topuri, cronici, bucăți de istorie care să reflecte măcar o parte din marea diversitate a documentarului românesc și internațional. Se scrie atât de puțin de cinema și chiar mai puțin de documentar, încât promitem și pe viitor să corectăm această stare de fapt și vă livrăm conținut cu aceeași pasiune, chiar dacă nu chiar cu aceeași intensitate.

Tema lunii noiembrie este cea a fotografilor migrați în documentar. Avem interviuri cu Florin Andreescu și cu Cosmin Bumbuț, ale căror pelicule au putut fi văzute la ediția Docuart Festival din acest an. Două exemple reușite de „tranziție” de la fix la fluid. Mulți au încercat, puțini au reușit. Greșeala de începător a fotografului devenit documentarist e să-și facă filmele prea abstracte, prea calofile, să uite de narațiune și de personaj în favoarea unor mesaje criptice învelite în imagine lucioasă și voice over pretențios. Dar filmele de lungmetraj trebuie să implice publicul pentru o perioadă mai lungă, să posede personaje atașante și situații stimulante la care să se adauge imagine reușită și structură tematică. E un salt greu, dar aceștia doi (la fel ca si Thomas Ciulei înaintea lor) au demonstrat că au și ochi de fotografi și instinct de regizori.

Se uită prea ușor că în prima perioadă a istoriei documentarului exista o fuziune între fotografie și regia de film. Henri Cartier-Bresson, echivalentul fotografic al unui pictor ce excelează ca desenator, a făcut documentare. „Pasiunea mea n-a fost niciodată pentru fotografia în sine, ci pentru posibilitatea de a uita de tine și de capta într-o fracțiune de secundă emoția unui subiect și frumusețea formei.” Paul Strand, mentorul lui HCB, a fost și el fotograf. “Liga de film și fotografie”, înființată în SUA în 1930 ca răspuns la deciziei Corporației Fox de-a suprima actualităţile ce înfăţişau realitatea din timpul Marii Depresiunii, îi includea pe Strand, dar și pe Willard Van Dyke. Ralph Steiner sau Leo Hurwitz, ca şi mulți alți artiști, erau implicați simultan, atât în documentare cât și în fotografie. Weegee, al cărui nume a devenit sinonim cu fotografia, a făcut și el câteva filme. Iar unul dintre cei mai respectați pozari ai lumii artistice i-a șocat pe cei de la Rolling Stones atunci când i-a înregistrat în toată splendoarea idioată în rockumentarul revoluționar Cocksucker Blues (1973). Faimosul jurnalist sportiv Neil Liefer spunea recent că există o foarte mică diferență între fotografie și regia de flm. „Încerc să fac același lucru și acolo și acolo. Și fotografiile le aranjez în așa fel încât să spună o poveste cu început, mijloc și final.” Anton Corbijn, Stanley Kubrick, Man Ray, Agnes Varda (despre ale cărei documentare se vorbește aici) Spike Jonze, Chris Marker, Man Ray, David Lachappelle sau Bruce Webber au fost cu toții fotografi la un moment dat (sau toată viața) și apoi au ajuns să realizeze documentare și chiar filme superbe.

De ce această trecere? De regula, fotografii sunt excitați de posibilitatea de-a spune o poveste mai complexă, în timp ce au ocazia să forțeze granițele estetice ale documentarului. Bumbuț și Andreescu reușesc echilibrul mult râvnit între căutările formale și fondul uman. Au fost și ajutați de tehnologie așa cum, odinioară, marii fotografi au fost stimulați de Leica, o invenție care a schimbat regulile jocului. A fost primul aparat de fotografiat portabil capabil să scoată imagini publicabile. Cu Leica și cu alte camere în miniatură care au urmat, artiştii s-au eliberat de trepied. Acum, revoluția digitală a făcut ca aparatele de fotografiat să filmeze bine. Atât de bine, încât satisfac înaltele cerințe ale fotografilor. Nici Andreescu, nici Bumbuț n-au avut un antrenament formal în regia de documentare, iar încercările lor au fost de tipul „învățăm din mers și de pe internet.” A fost nevoie de o privire agilă, antrenată, de un instinct pentru poveste și de un suflet pentru personaje captivante. Fotografii aduc în documentarul românesc o binevenită varietate, o distanțare de observaționalul pur și de felia frustă de viaţă, dar şi o întoarcere la preocupările de formă și de stil.