De ce faci documentar, ce te atrage la acest gen?
Am studiat jurnalism, am lucrat în presa scrisă și în televiziune. Începusem să lucrez și în film, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Nu mi-am impus să fac documentar. De fapt, nici nu am avut vreodată în plan să fac un film… până la aici… adică acolo. Totul a venit din interesul meu de a explora și înțelege ceea ce se petrece lângă noi, iar eu cred că numai prin documentar pot face asta. Sînt atâtea lucruri, povești, oameni în jurul nostru care mă interesează. Și vreau să explorez cu ajutorul aparatului de filmat ceva care mă interesează îngrozitor de tare. Documentarul îmi oferă asta.

Filmul acesta l-am făcut pentru că mă interesa ce se întâmplă în sufletele copiiilor emigranților români. Ce simt ei crescând cu părinți virtuali, pe care îi văd mai tot timpul pe net sau, concret, real, numai o dată sau de două ori pe an, în concediile acestora. Nu m-au interesat cazurile senzaționale, ci, dimpotrivă, cazurile aparent normale. Scrisesem despre problema emigrației, dar bazat mai mult pe extraordinar. Ori majoritatea copiiilor nu au povești excepționale, ci banale. Aceste povești «banale» mă interesau și pe acestea am vrut să-mi iau timp să le observ, să le înțeleg, să pătrund în sufletele acelor copii și ale familiilor lor. Am pornit cu o curiozitate: ce simt copiii ai căror părinți sînt plecați să muncească în străinătate. Am găsit o familie cu care mă simțeam bine, cu care am simțit că pot conviețui și care să mă accepte timp îndelungat. Și apoi am fost lângă personaje foarte mult timp, foarte des, pentru a vedea ce se întâmplă cu ele. M-am lăsat dusă de «povestea» lor, încercând doar să observ ce mă interesa. Am descoperit la fața locului ce simțeau ele, le-am observat dezvoltându-se, crescând departe de părinți, schimbându-se… Nu am regizat, nu am organizat nimic. Am fost doar «pe teren» și am surprins niște lucruri. Asta mi se pare extraordinar la documentarul observațional: că afli ceva atunci, acolo, liber și deschis, fara scenariu, fara secvențe pregătite, doar cu multe intrebări și foarte atent.

Și ador faptul că povestea se creează la montaj. Sigur că am avut în cap o mie și una de variante de film în toți anii de filmare, dar numai atunci când împreună cu Dana Bunescu, editorul și co-autoarea filmului, am început să vizionăm casetele pe care le filmasem, atunci am început să legăm povestea, s-o lăsăm să se spună singură.

“aici adică… acolo”: care a fost partea cea mai grea, sensibilă a filmului?
A fost înfiorător de greu pentru mine să fiu departe de familia mea de Crăciun și de Paști. Am vrut să stau alături de Ani și de Sanda, personajele filmului, să încerc să simt prin ce trec ele, fiind departe de părinți tocmai de sărbători. Bănuiam că le sfâșie dorul, dar mă gândeam că asta ar putea fi un clișeu, ar putea fi doar în capul meu sau că poate ele nu au nici o problemă, de fapt, că părinții lor sînt plecați. După ce am petrecut Crăciunul cu ele, departe de familia mea, m-am simțit golită, stoarsă, gri. Îmi venea să plec pe jos acasă, din Sighetu Marmației până în București… plângeam singură pe străzi. Nu aș vrea să repet experiența, dar atunci m-a ajutat să simt ceva ce doar îmi imaginam. Și am gasit o confirmare a ceea ce bănuiam.

Și a mai fost greu pentru mine, în anumite momente, să mă abțin de la a interveni în viața familiei pe care o filmam. Atunci când fetele plângeau de dorul părinților sau aveau gânduri întunecate am simțit nevoia să-i sun și să le spun ce se petrece, pentru că fetele nu le spuneau. Mi-aș fi dorit să le cer să revină în țară definitiv. Știam că nu am nici un drept să mă bag! Și îmi propusesem să nu intervin orice ar fi fost, pe de o parte pentru că era familia lor, iar pe de altă parte, pentru că vroiam să observ familia așa cum era ea, nu cum aș fi vrut eu să fie.

Ce anume crezi că ar putea încetini fenomenul părinților plecați afară la muncă, unde ar trebui lucrat?
Am făcut filmul ăsta observând timp îndelungat un caz particular, dar care, într-un fel, spune povestea tuturor. Nu cred ca este de datoria mea, sau a regizorului de documentar să ofere soluții, ci să arate lucruri care se întâmplă, să dea de gândit. Schimbarea poate veni din fiecare din noi…

Și mai cred, cu toată modestia, că văzând acest film, părinții ar putea înțelege prin ce trec copiii lor, rămași acasă. Ar putea cântări de două ori înainte de a pleca sau ar putea încerca să scurteze durata rămânerii departe. Mama Irina și Tata Liviu, părinții fetelor din film, s-au întors în țară și nu au mai plecat! Iar fetele au înflorit de atunci…

Putem folosi documentarul ca instrument de educare pentru cei tineri? Cum?
“aici… adica acolo” este invitat periodic in școli, facultăți, instituții de –învățământ, deci intram in contact cu elevi, studenți, cadre didactice. Am impresia ca tinerii, copiii abia așteapta să vadă filme. Sigur, documentarele sînt altfel decât ce știu ei de la televizor, dar mă bucur când văd că stau la tot filmul, au reacții la vizionare și își spun părarea la final. E bine să vadă ce se întâmplă în jurul lor, ce probleme există, să discute despre ele, să-și pună probleme.

Cred ca ar fi extraordinar dacă s-ar introduce filmul documentar în școli, ca «instrument» didactic, pentru anumite teme. Sau, o dată pe lună, să fie proiectat un documentar la dirigenție, urmat de discuții în următoarele săptămâni. Dar aici trebuie, în primul rând, să fie deschiși profesorii.

Care este palmaresul filmului și cum a fost el primit la festivalurile internaționale?
Ne bucurăm mult, întreaga echipa, ca filmul are constant proiecții în cele mai diverse medii: de la festivaluri naționale și internaționale, la centre culturale, instituții de învățământ sau cinecluburi. Asta înseamnă că filmul acoperă mai multe arii de interes și asta e foarte bine. Spectatorii sînt foarte diverși, ceea ce, iarăși, e îmbucurător.

Peste tot unde proiectăm filmul vin spectatori după film și îmi spun că au trecut și ei prin ce trece familia personajelor din film. La Astra Film, la premieră erau niște doamne care plângeau – mi-a părut rău că le-am făcut să plângă, dar mă bucur că le-a atins filmul.

Mai primim mesaje pe net cu felicitări pentru că nu am fost părtinitoare, pentru că nu victimizăm personajele, pentru că lăsăm povestea să se spună singură…

E minunat să ai feed-back pentru ceva care e parte din tine și la care ai lucrat ani de zile cu înfocare. E foarte frumos să vezi săli pline, cu oameni care sînt alături de Ani, de Sanda și de familia lor și le aplaudă, la final. Așa a fost, printre altele, la Astra Film Festival, la Noaptea Albă a Filmului Românesc sau la Festivalul Making Waves, din New York.

aici… adică acolo a câștigat premiul pentru cel mai bun film românesc al anului, la TIFF 2013 și a fost nominalizat la Premiile Gopo, în 2013. A avut peste 30 de proiecții printre altele la Sarajevo Film Festival, Cineteca de la Matadero Madrid, One World Romania, Centrul Ceh, București, Centrul Public SOROS, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, la București Docuart Fest, la UNATC, sau la Colegiul Asistenților Sociali, București.