Deși în ultimii ani au existat documentare românești care au reușit să fie distribuite în sălile de cinema din țară, anul 2016 era cît pe ce să n-aibă niciunul. Radu Stancu (deFilm), producătorul filmului Bondoc a vrut însă să continue mersul firesc al unui lungmetraj care a bifat anul trecut TIFF, Astra și alte proiecții în țară cu lansarea în circuitul cinematografic obișnuit. Începînd cu 23 septembrie, documentarul Bondoc va putea fi văzut și de publicul larg.

Am vrut să vedem cum trei jurnaliști din presa scrisă (Mihai Mincan, Mihai Voinea și Cristi Delcea) au reușit să (co)regizeze acest film, făcut “pe prietenie”, cum au gestionat riscurile inerente unui documentar, ce așteptări au de la parcursul cinematografic și dacă mai au de gînd să facă și alte filme.

Cristi Delcea, Mihai Mincan, Mihai Voinea si Radu Stancu

Cum ați reușit să aduceți documentarul în cinema-uri?

Mihai Mincan: Aici producătorul trebuie să răspundă. Noi practic am făcut un film, pe prietenie. Ulterior Radu Stancu a văzut niște secvențe din el și s-a decis cumva să-l producă. El practic s-a ocupat de partea de post-producție, pentru că filmările erau deja terminate – deci sunet, colorizare ș.a.; după care filmul a plecat la TIFF, la Astra și alte proiecții, iar din momentul acela noi nu am știut decît cu 2-3 luni înainte că el va fi lansat, iar pe mine m-a luat puțin prin surprindere, într-un mod plăcut, evident.

Radu Stancu: Parcursul normal al unui film gândit și structurat pentru cinema este să ajungă să fie prezentat pe marele ecran. La TIFF 2015 am primit un feedback foarte bun de la profesioniști din industrie și de la spectatorii participanți la proiecție, majoritatea fiind foarte emoționați de prezența lui Bondoc.
Dorința noastră este să reușim să-l prezentăm pe Bondoc cât mai multor oameni. Vrem ca publicul să-l cunoască și sperăm să ajungă în sufletul cât mai multor spectatori

Radu, cum și de ce ai decis să intri în proiectul Bondoc?

Radu Stancu: Mihai Mincan a fost cel care mi-a propus proiectul, în baza articolului publicat în Adevărul, avându-i ca autori pe colegii lui de redacție la acea dată, Cristian Delcea și Mihai Voinea. Cu Mihai filmasem deja un proiect și eram în discuții pentru următorul. Inițial nu am înțeles exact ‘pasiunea’ viitorilor regizori pentru un proiect de documentar care să-l aibă ca protagonist pe personajul Bondoc, încă nu-l cunoscusem, îmi fusese prezentat doar prin intermediul articolului și pozelor publicate în Adevărul. Aveam încredere însă în Mihai Mincan, deja lucram împreună pe un proiect de film. De aici și sincronizarea cu Luchian Ciobanu, directorul de imagine, devenit pe parcurs un al patrulea autor al filmului. Monteurul filmului, Dragoș Apetri, a fost și el atașat proiectului de la început, fiind prieten bun cu Mihai Mincan.
Decizia clară de implicare a mea si a deFilm-ului a venit în momentul în care am vizionat primele zile de filmări din timpul campionatului de șah. Bondoc este un veritabil personaj pe ecran. Se poate juca cu emoțiile spectatorului mai ceva ca un actor profesionist. El, în sine, a devenit un personaj.

Cînd ați făcut filmul, vă gîndeați că va ajunge să fie selectat la două cele mai importante festivaluri de film din România și chiar și în cinema-uri?

Cristi Delcea: Nu ne-am gândit nici la festivaluri, nici la cinema, nici că altcineva în afară de noi o să vadă acele imagini. Eram niște reporteri în redacția ziarului Adevărul, nu oameni de film. Am povestit într-un articol pe care l-am scria recent, după moartea lui Bondoc, cum a fost această trecere de la presă la lumea filmului. Cuvântul cheie este “impostură”.

Mihai Voinea: Cel puțin în perioada filmărilor nu ne-am gândit prea mult unde va ajunge filmul sau ce soartă va avea. Eram conștienți că proiectul avea o doză destul de considerabilă de imprevizibil și evitam să facem planuri pe termen lung.

Ce așteptări aveți de la parcursul în cinema-uri?
Mihai Mincan: Eu n-am nicio așteptare și prefer să n-am niciuna. Anul trecut la TIFF a fost excelent primit, am vorbit cu o grămadă de oameni, dar pe de altă parte nu sînt naiv și știu că e o mare diferență între publicul de festival și publicul de cinema din România. Publicul de festival e mult mai deschis, vine exclusiv pentru film, au un aparat critic diferit de omul simplu. Singura așteptare pe care o am e ca lumea să vină să-l vadă și sper să le și placă.

Ce v-a atras la acest personaj si de ce ați considerat că publicul ar fi interesat să-i știe povestea?
Cristi Delcea: Sinceritatea lui. Rar găsești azi oameni care să vorbească despre eșecurile lor. M-au mai atras niște obsesii ale lui Bondoc pe care le împărtășesc și eu: frica de moarte, de degradare a corpului, teama continuă de eșec și totuși speranța că într-o zi eșecul va trece și ceva nemaipomenit se va întâmpla. Bondoc credea chiar și la 80 de ani că poate deveni cel mai bun șahist al țării.

Mihai Voinea: La Bondoc m-a atras totul: felul în care arăta, felul în care vorbea, atitudinea, spontaneitatea și mai ales nonșalanța cu care amesteca lucrurile grave printre fleacurile de care se lovea în rutina lui cotidiană. Bondoc era în stare să-ți mărturisească, printre lacrimi, cât de tare se teme de moarte, pentru ca în secunda următoare să fie cuprins de o altă îngrijorare: “Știi ceva? Eu nu mai am curele. Trebuie neapărat să-mi cumpăr niște curele”. Nu m-am gândit foarte mult dacă există un public interesat de povestea lui. Dar am fost convins că el, ca personaj, are puterea să cucerească pe oricine. El însuși era o poveste, un fel de spectacol care te captiva, te trecea prin toate stările și, cel mai important, după ce ieșea din scenă, te punea pe gânduri.

Povestea filmului a început cu articolul scris de Mihai Voinea și Cristi Delcea în 2012. De ce ați decis să continuați articolul cu un film și cum a ajuns Mihai Mincan în echipă?

Mihai Mincan: Mihai Voinea a fost primul care a intrat în contact cu Bondoc, într-o duminică se plictisea la serviciu, a zis că a dat peste o știre despre Campionatul de Șah pentru Veterani din București – i s-a părut ceva exotic, cred, în asta – și acolo l-a cunoscut. Au vorbit puțin, foarte puțin, dar omul i-a lăsat o impresie foarte puternică și apoi s-a întors, i-a povestit lui Cristi [Delcea], care era coleg de echipă cu el în perioada respectivă și sînt și acum, lucrează amîndoi la Reporteri Speciali, și au decis să facă articolul. Noi tot vorbeam, îmi povestea despre om, iar eu aveam un fel de intrare în lumea filmului. Făcusem un scurtmetraj înainte, Alaska, știam oameni de pe editare, știam potențiali producători, aveam minimum de intrare în lumea asta, dar nu ne-am gîndit propriu-zis la un film cînd l-am făcut. Am reușit totuși, pentru că am reușit să vorbesc cu cineva care să-l filmeze. Ei nu știu dacă ar fi putut, sau dacă ar fi putut poate nu ar fi arătat la fel.

Apoi am luat decizia să facem filmul împreună după care s-a lucrat la film în proporții de 33,33%. În perioada respectivă la Adevărul se lucra “în ture”, așa le ziceam. Turele astea seamănă a uzină, și cică mai există și astăzi. Lucram prin rotație sîmbăta și duminica – cînd eu, cînd ei, cînd alți colegi din redacție – și astfel n-am reușit nicio secundă să fim toți trei la filmare în același timp. De asta nici n-am avut o miză mare de genul “Facem un documentar, rupem tot!”. Nu, am vrut doar să încercăm să vedem ce iese, dacă iese. Deci de asta în film o să-l vezi pe Mihai Voinea în prima zi cu el, apoi, deși nu apare, Cristi Delcea e cel care conduce mașina noaptea, iar eu am fost în ultima zi, cînd se afișează rezultatele concursului.

Cum a funcționat sistemul de co-regie împreună cu Mihai Mincan și cum a fost să filmați “în ture”?

Cristi Delcea: A fost ok. De filmarea efectivă s-a ocupat, cu multă pasiune și căldură pentru omul din fața lui, Luchian Ciobanu. Pentru noi însă marea încercare a fost la montaj. Discutam ore întregi pe seama unei scene și încercam să ne convingem unii pe alții de ce ar trebui sa rămână în film sau să dispară.  Erau ca niște cenacluri ședințele astea de montaj.

Mihai Voinea: A funcționat foarte bine. Pentru noi nu a fost o co-regie, ci un spirit de gașcă în baza căruia niște oameni care credeau în aceeași idee se bucurau că pot să lucreze împreună.

Imagine din BONDOC

Cum ați decis ce anume veți filma din viața lui Bondoc? Cum v-ați oprit la concursul care apare în film?

Mihai Voinea: Când am pornit, am avut în cap două lucruri: să-l arătăm pe Bondoc jucând șah și să-l arătăm trăindu-și rutina de zi cu zi.

Cristi Delcea: Am avut multe idei proaste și foarte proaste la început. Au picat singure. Până la urmă am hotărât să ne concentrăm pe acest mic turneu de șah. El prezenta mai multe avantaje: se numea “Turneul memorial Victor Ciocâltea” (un mare șahist român mort la Barcelona acum 30 și ceva de ani). Bondoc fusese prieten cu Ciocâltea și spunea acum că vrea să câștige turneul ca să cinstească memoria prietenului sau. Apoi, turneul a adunat concurenți de toate vârstele: de la copii de 10 ani, la veterani de 80. Ei bine, încleștarea asta a fost foarte spectaculoasă. Ne-a mai plăcut să descoperim lumea șahiștilor bătrâni, o lume fermecătoare peste care se așterne praful. Au fost partide în fiecare zi de-a lungul unei săptămâni. N-am avut nicio idee despre cum se va descurca Bondoc la turneu, dar la final ne-am dat seama că aceasta săptămână și stările prin care a trecut de la o partidă la alta rezumă foarte bine viața lui.

Mihai Mincan: Noi inițial nici n-am știut ce vrem să facem cu el, avusesem chiar ideea să-l filmăm pe Bondoc jucînd o partidă de șah, fără cut, fără nimic – patru ore sau cît durează. Deci la nivelul ăla eram, nu știam foarte exact ce facem. Apoi am descoperit că Bondoc urmează să se ducă la un turneu de șah și am venit cu propunerea de a-l filma cît durează turneul, să vedem ce iese. Coincidența a făcut că a fost ultimul mare turneu din viața lui și că l-am prins în momentul în care era, cu toate fricile lui de moarte, cu eșecuri și toate celelalte lucruri, și am încercat să adoptăm un sistem jurnalistic asupra documentarului. Am păstrat stilul observațional care oricum vine din presă, dar aveam și alternativa să abordăm o variantă de documentar clasic – să-l filmăm pe om un an întreg din cînd în cînd și la final să încercăm să recompunem un an din viața lui Bondoc, dar ni s-a părut că era atît de mult în alea patru zile, erau atît de multe lucruri despre viața acestui om în acel interval încît n-am simțit nevoia să ne mai extindem.

Cînd ați decis să faceți filmul și i-ați prezentat ideea, vă temeați că Bondoc pe care-l știați nu va mai fi la fel în fața camerei? Ce planuri aveați în a-l determina să pară la fel de natural, în cazul în care n-ar fi acceptat?

Mihai Voinea: Da, o mică teamă a existat vizavi de reacția lui în fața camerei, dar din câte apucasem să îl cunoaștem până atunci eram destul de convinși că nu va fi prea impresionat și că va rămâne la fel.

Cristi Delcea: Dacă n-ar fi acceptat, am fi renunțat. Dar nu ne-am gândit nicio clipă că Bondoc o să spună nu. Era atât de entuziasmat de prezența noastră încât chiar și lamentările lui erau niște expresii ale bucuriei că are cui se lamenta. A acceptat din prima.

Cum a reacționat cînd i-ați spus că veți face un film cu el?

Mihai Mincan: Nu a înțeles. Adică nu cred că a înțeles în sensul în care aș înțelege eu un film. Cred că i s-a părut ceva interesant, ceva exotic de genul “Da, uite, o să mă înregistreze băieții ăștia în timp ce joc șah”. Nu avea o idee clară despre ce înseamnă documentar, deși noi i-am explicat pas cu pas “O să vă filmăm, o să stăm acolo”, “Am vorbit la Federația de Șah să ne permită accesul, “Ne interesează să fiți dumneavoastră pur și simplu”. L-am trecut prin abecedarul documentarului, dar nu știu dacă și-a dat seama; niciodată nu ne-a dat senzația că i-ar fi păsat de ce s-a întîmplat. Am vrut să-l ducem la premieră la TIFF.

El a văzut filmul? 

Mihai Mincan: Nu, n-a vrut să-l vadă și mai trebuie înțeles ceva: Bondoc cel din film a fost cam ultima perioadă bună a lui din punct de vedere fizic. La scurt timp după acel moment, el suferind de o grămadă de lucruri (era dependent de insulină, avea diabet, probleme cu inima, lua și pastile pentru Alzheimer – deci într-o stare la limită), s-a mutat la fosta soție, nu mai răspundea la telefon, se ridica din ce în ce mai rar din pat. În alte circumstanțe, dacă ar fi fost mai sănătos, probabil că ar fi venit la premieră – bănuiesc că și de asta n-a putut ajunge, nu se mai simțea ok.

Dar prietenii lui? I-ați invitat la proiecții?

Cristi Delcea: Da. Mulți șahiști au aflat de film și au venit la cele câteva proiecții care au avut loc în țară. Toți îl cunoșteau pe Bondoc și ne-am spus că filmul surprinde bine paradoxurile din care era alcătuit acest om: naivitate și fatalism, deznădejde și ambiția de a mai juca o partidă și încă una.

Față de modul în care Bondoc apare în reportajul publicat în ziar și cel din film ce credeți că s-a pierdut și ce s-a cîștigat din punctul de vedere al imaginii și personalității lui?

Cristi Delcea: În articolul de ziar e foarte puțin. În film e foarte mult. De-asta am și depus efortul de a-l filma: pentru că ni s-a părut că un articol tipărit pe hârtie e prea puțin pentru cât farmec vizual înseamnă Bondoc. Articolul aduce totuși ceva: poza lui Bondoc. Acea poză care a apărut în ziar a devenit și afișul filmului. Figura resemnată a omului care simte că a pierdut partida. Bondoc în fața tablei de șah. E meritul lui Edi Enea, vechi și inspirat fotoreporter.

Mihai Voinea: Încă de când am scris articolul din Adevărul am avut senzația că Bondoc e genul de personaj pentru care o poveste scrisă e prea puțin. Cred că în film imaginea lui este mult mai complexă, sunt mai multe nuanțe din care fiecare îl poate percepe pe Bondoc în mod diferit.

Ați mai remontat filmul pentru versiunea de cinema?

Mihai Mincan: Nu, e montajul inițial chiar, de dinainte de TIFF. Singurul lucru pe care l-am adăugat e, la final, mențiunea că Bondoc a murit între timp. Asta pentru că oamenii tot timpul întrebau ce mai face Bondoc și cred că era ok să adăugăm informația asta.

Veți mai continua să faceți filme?

Cristi Delcea: Da, când voi simți din nou nevoia să exprim ceva în felul ăsta.  Altfel,  filmul nu e un scop al vieții mele.

Mihai Voinea: Da, dar numai în această zonă în care filmul se întrepătrunde, cumva, cu jurnalismul. Zona de ficțiune cred că ar fi o pălărie prea mare.

MM: Eu tocmai am mai terminat de montat un film, făcut în co-regie cu George Chiper. Cu el am mai lucrat la alte proiecte anterior și sîntem amici de o grămadă de vreme. Și mai lucrăm la un documentar de lungmetraj care a primit bani de la CNC, dar acest proiect e încă în filmare.