După experiențe în TV sau în expediții de alpinism, regizorul Șerban Georgescu și-a întors camera spre ruralul românesc care pare să fie izolat atât de capitalismul în care trăim, cât și de noi, cei care trăim în metropole și orașe mari. Problemele sociale și economice cu care se confruntă agricultorii ne par exotice și riscăm să le privim prin filtre ideologice, deși realitatea lor e la câțiva kilometri de noi. Supraproducția, lipsa unui lanț economic sustenabil sau subvențiile sunt discuții la ordinea zilei, iar documentarul “Varză, cartofi şi alţi demoni” ne ajută să privim cu alți ochi această lume, prin exemplul comunității din Lungulețu.

– Care este publicul pe care l-aţi avut în minte când aţi făcut filmul – unul urban, care nu este familiar cu ceea ce se întâmplă în agricultura românească sau unul rural care are nevoie, poate, de o viziune din afara lumii lor pentru a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă?
– Cum nu vorbim aici de un film de ficţiune, pe care de la bun început ştii cum vrei tu să-l construieşti şi deci cui vrei să-l adresezi, evident că la început nu prea m-a preocupat ideea alegerii unui public. Nu ştiam nici cum va evolua povestea, nici cum o voi aborda până la final.

La prima vizionare a filmului, vezi imediat că sunt foarte multe lucruri legate de istoria relativ recentă a României (colectivizare, chiaburi, cote etc). Pentru cei din generaţia mea şi mai mari, astfel explicaţii pot să pară plictisitoare şi inutile, fiindcă sunt lucruri pe care le ştim. Totuşi le-am păstrat, fiindcă m-a interesat să arăt publicului mai tânăr imagini care să-l ajute să înţeleagă mai bine acele realităţi.

Am folosit şi umorul, pentru că e un mod în care poţi ajunge la mai mulţi oameni, la un public mai larg. Iar când i-am prezentat pe oamenii din Lungulețu am făcut-o tot din interior, fiindcă acel an petrecut lângă ei m-a ajutat să capăt această perspectiva. Am vrut să nu clădesc o baricadă pe care cei de la oraş să se urce şi să-i privească de sus pe cei de la ţară. Deşi este vorba despre o problemă clară de neînţelegere şi neadaptare a ţăranului român la noile vremuri pe care le trăim, am fost foarte atent să nu îi ridiculizez pe oameni, ci dimpotrivă, să-i prezint că pe nişte eroi ai câmpurilor. Iar asta, pentru publicul rural, a contat foarte mult.

– Cum au reacţionat sătenii din Lungulețu când le-aţi prezentat proiectul pe care vreţi să-l realizaţi? Au fost şi reacţii de respingere?
– O parte importantă în realizarea unui documentar de acest gen e să ai un acces bun la poveste şi la personaje. Şi, pentru că am vrut să-mi fac foarte bine temele, aproape un an de zile m-am tot plimbat pe câmp şi am vorbit cu zeci de oameni, că să devin banal şi pe deplin acceptat, iar întrebarea “Ce caută ăsta aici ?” să fie de mult uitată.

După asta, lucrurile s-au mişcat uşor şi firesc. Cred că de-abia atunci au înţeles cei mai mulţi oameni că e vorba despre ceva serios, care s-ar putea transforma chiar într-o voce colectivă. Am simţit că majoritatea celor din Lungulețu au fost foarte deschişi, ceea ce pentru mine era foarte important. N-au mai existat piedici în comunicare şi n-a mai fost nevoie să explic totul, fiecăruia, de fiecare dată, fiindcă vorba s-a dus repede în sat şi toată lumea ştia ce se întâmplă.

Pe scurt, sinceritatea şi deschiderea oamenilor a imprimat filmului aerul autentic care îl face atât de convingător.

– Aţi rămas în relaţii apropiate cu agricultorii din Lunguletu?
– Sigur că da, mai ales cu personajele: George Constantin, cel cu varza murată; Nelu Pește, cel cu multe hectare; Vrabie, omul cu explicaţii alambicate şi pline de umor; şi primarul, dl Vlad, mereu prins cu problemele comunităţii, în încercarea de a menţine satul pe linia de plutire.

– Aţi realizat o proiecţie şi în Lungulețu? Cum au reacţionat locuitorii de acolo?
– Când filmul a fost proiectat la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în sală au fost şi câţiva dintre săteni, iar reacţia a fost extraordinară. Într-un fel, a fost ca atunci când mergi la psiholog şi îţi vezi problemele pe un ecran de pânză, oarecum departe. Dacă vrei, poţi să şi râzi de ele, mai uşor decât atunci când le trăieşti. Mărturisesc că eu, în timpul proiecţiei, m-am uitat mai mult la aceşti oameni decât la film. Pentru mine era foarte important să ştiu dacă povestea lor, spusă de mine, a reuşit să redea realitatea pe care o trăiesc ei. Reacţiile lor m-au convins că da.

La toamnă o să facem o proiecţie şi la Lungulețu, în aer liber. Am fi vrut s-o facem mai devreme, dar oamenii de acolo muncesc acum la fel de mult ca şi anul trecut pe vremea asta. Eu mi-am terminat filmul, aşa că îi aştept şi pe ei să aibă un moment de răgaz între lucrări, să ne putem bucura împreună.

Imagine din “Varză, cartofi şi alţi demoni”

– Au fost organizate proiecţii şi în ţară? Eventual în faţă unui public care lucrează în domeniul agriculturii? Ce reacţii au avut?
– În urmă difuzării filmului la TVR 1, mai multe asociaţii agricole ne-au invitat să prezentăm filmul în comunităţile lor. Că urmare, în iulie şi în august încercăm să ajungem în cât mai multe locuri, organizând o caravană pentru proiecţii.

Iar din ţară am avut reacţii foarte bune mai ales în urma proiecţiilor de la TIFF Cluj, dar şi de la Bârlad.

– Între timp, agricultorii din Lungulețu au reuşit să iasă din bucla economică în care sunt captivi?
– Din păcate, nu, fiindcă nu este doar o problemă a lor, ci a unui întreg sistem.

– Când aţi făcut research pentru acest documentar, aţi găsit comunităţi care să se fi confruntat cu situaţii similare, dar care au reuşit să depăşească impedimentul supraproducţiei şi lipsei relaţiei directe cu clienţii? Ar fi fost aceasta o posibilitate de punere într-un context mai larg a situaţiei din Lunguletu?
– Nu există comunităţi care să fi depăşit aceste impedimente. Este o problema generală a micilor producători, iar asociaţiile existente au rezolvat doar problemele unor familii, dar nu şi pe ale unor comunităţi întregi.

– “Varză, cartofi şi alţi demoni” poate funcţiona că o metaforă-simbol pentru situaţia generică a agriculturii româneşti?
– Da, deocamdată poate funcţiona ca atare, dar sper că nu va fi o situaţie de durată. Sper că lucrurile se vor schimba, iar filmul va rămâne doar ca amintire a unei perioade depăşite.

– Înainte de acest documentar aţi mai realizat filme despre expediţii de alpinism – pare că aveţi un orizont destul de exotic în ceea ce priveşte subiectele filmelor pe care le realizaţi. Veţi continua să abordaţi astfel de subiecte oarecum neaşteptate pentru lumea documentarului românesc?
– După experienţa asta îmi dau seama că, de fapt, e mult mai greu – dar în acelaşi timp şi mult mai provocator – să găseşti exoticul de lângă casă, cu atât mai mult în asemenea subiecte. Da, cred că am reuşit cu acest film să arătăm şi latura spectaculoasă a muncii câmpului. Pe Amazon, în Everest sau în Alaska e uşor să surprinzi extraordinarul. Pur şi simplu, deschizi camera şi lucrurile se întâmplă mai uşor decât pe un câmp din România. De asta mi se pare mai mare provocarea trăită pe malul Dâmboviţei.