Silviu Munteanu: Este primul film. Stăteam într-o zi acasă, ascultam discul cu Partizan, “București”. Mi-a plăcut foarte tare discul ăla și mi-am dat seama că oamenii ăștia sunt vecinii mei. M-am gândit că și Sișu e vecinul meu, m-am  găndit și că Marijuana e vecina mea, și ăla și ăla… Mi-am zis: “uite ce poveste putem scoate de aici”. Exact așa s-a întâmplat.

În timp ce am tot lucrat la film și s-a aflat de treaba asta, m-am trezit pe Facebook cu mult mai multi oameni care spuneau “si noi suntem de aici, nu ne bagi si pe noi?”

Cred că vorbim de o zonă care nu înseamnă mai mult de 10 km patrati. E un soi de triunghi: Sălăjan, Titan și Ozana, care e undeva în drum spre mare. Exact asta e zona despre care vorbim și are între blocuri, după cum a fost ea gândită și construită, foarte multe sălașuri verzi în care lumea se tot aduna să cânte. Acolo au crescut aceste talente. Ele existau, iar eu nu am făcut altceva decât să spun “aceste talente există aici, uite, ele sunt”.

Pe unii din ei i-am cunoscut înainte, pe unii în timp ce făceam filmul. Cu Sișu, de pildă, am fost coleg de școală. Îl Știam.

Dacă îmi place ceva foarte mult la formația Partizan, de exemplu, e ce fac pe scenă. Fac parte din acea categorie de artiști care încă se bucură ca niște copii că sunt pe scenă. Exact aceeași bucurie am simțit-o la oamenii ăștia care au venit să vorbească în fața camerei despre muzica lor și despre locul în care au creat, s-au educat și au trăit toate poveștile vieții.

Proiectul nu a fost nicicum finanțat. Nefăcând niciun film înainte și neavând calitatea de regizor, nu avea cine să îmi acorde o finanțare. Am marșat foarte mult pe farmecul personal și pe niște prieteni care ba aveau o cameră, ba un microfon. Până la nesimțire, am tot insistat să mergem să filmăm acolo și dincolo, să montăm. Ei și-au sacrificat weekendurile, zilele libere și așa mai departe. Le mulțumesc pentru asta, căci fără ei filmul ăsta nu ar fi fost posibil.

Nu a mers exact cum am plănuit pentru că într-o primă fază filmul ieșise de 3 ore cu cât am filmat și a trebuit să îl aduc la o oră. Am tăiat de parcă mi-am tăiat copiii, ceea ce până la urmă a fost mai sănătos pentru că altfel ar fi luat o “burtă” gravă. Așa condensat cum a ieșit într-o oră a ieșit foarte bine.

L-am făcut, am zis “ok, s-a terminat, hai să îi dăm drumul să îl vedem”. Am început într-o cârciumioară foarte mică și am avut surpriza să mă trezesc cu 160 de oameni și am zis “wow”. Acolo încăpeau 30. L-am proiectat de 2 ori, dar tot a fost nevoie să mai plece din oameni și atunci am zis că îl repetăm pe unde putem și mergem în câte baruri suntem primiți până terminăm.

Nu cred că e diferit publicul. Stând în sală și hrănindu-mă cu reacțiile publicului, am putut să constat că unii râd la 100% din ceea ce consider eu poantele filmului, alții râd cumva la vreo 70%. Altfel, nu am văzut nicio diferență. Nu pot să spun că ăia de la festivaluri sunt cumva și ăia altcumva.

Filmul va merge la Berlin la un festival care promovează cultura de est, Eastern Days se numește. S-ar putea să meargă, dar nu se știe sigur, la un festival în Chicago. Ar mai fi unul în Arizona, am înțeles. Dar astea sunt proiecte pentru la anul și nimic nu e sigur. Urmează să aflu ce se întâmplă cu el. Ce îmi place foarte mult e că nu știu ce va fi luna următoare cu filmul ăsta exclusiv. Întotdeauna e cineva să îmi spună “hai să vedem cum facem să îl ducem și aici”.

Niște filme despre muzici care se fac aici, da, aș mai face. De fapt, chiar vreau să mai fac.