Daniela Apostol: Cine e Celina Nițu, cum te-ai prezenta publicului de teatru?
Celina Nițu:  Bună ziua și mulțumesc pentru interes. Celina Nițu este o tânără regizoare ce și-a terminat studiile de licență și master în anul 2020 la U.N.A.T.C „I. L. Caragiale”, a debutat în teatrul de stat în urma unui concurs în 2021 la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, dar cum mi se pare ciudat sa vorbesc despre mine ca despre un străin, voi schimba persoanele. Sunt din Ploiești, am studiat întâi actorie între anii 2004-2008 la clasa regretatului Constantin Codrescu și a lui Vlad Rădescu, sunt mentor și coach în diverse proiecte educaționale și de intervenție culturală și colega voastră de la Docuart.

D.A.: Ce fel de teatru îți place să faci? Am putea vorbi despre particularitățile și tușele regizoarei Celina Nițu?
C.N.: Nu știu ce fel de teatru îmi place să fac, știu doar că îmi place să fac teatru și ca sunt într-o perioadă de căutări. Sunt niște zone care îmi plac mai mult decât altele, o să spun că îmi place comedia și cred că am ceva stofă pentru ea, chiar și atunci când e neagră, sau mai ales. Știu că îmi place teatrul absurdului, că mă interesează zona de teatru social, dar mă interesează de exemplu și zona clasică sau antică. Dacă e viu și e teatru, îmi place.

D.A.: E greu să faci teatru?  De ce faci teatru?
C.N.: O să răspund clișeic, nu e greu dacă îți place ce faci. Nu e ușor, e mereu o provocare, dar totul vine la pachet cu mult entuziasm și dăruire.

Fac teatru încă din liceu, imediat dupa ce l-am terminat am dat la actorie pentru că nu puteam concepe viața fără el odată ce l-am descoperit. Ulterior am descoperit și nevoia de a comunica mai mult din ce este în mintea mea, nevoia de a da direcția unui spectacol, de a conceptualiza, și atunci mi-am reluat studiile de teatru și am mers către regie. Cred că există o nevoie de a comunica mai departe ce cercul cunoscuților mei – o nevoie de a atinge într-un fel oamenii.

D.A.: Unde se joacă spectacolele tale acum?
C.N.: La Arad se joacă “Titanic Vals Remix“, în București la Teatrul Coquette –  „Când Albinuțele spun Nu“, un spectacol pentru copii la care am scris și am coregizat cu Ruxandra Bălașu, La FF Theatre – „Amicii la Roma“, tot un spectacol pentru copii, și tot în București, dar fără o casă fixă – “La beție sau Ultima comandă” după texte de Cehov, o producție Crisact.

Și desigur la Teatrul Metropolis prezentăm„În largul mării“.

D.A.: De ce Mrozek? Și de ce „În largul mării”?
C.N.: „În largul mării” este un text pe care îl știu încă din perioada în care studiam actoria, asta se întampla în perioada 2004-2008. M-a atras încă de atunci dramaturgia lui Mrozek și zona specială a absurdului pe care o propune acest autor. „În largul mării” s-a transformat pentru mine în decursul anilor, iar întrebarea cum este această mare sau ce simbolizează ea a căpătat un răspuns clar când eram la master. Acesta ar fi trebuit să fie spectacolul meu de disertație, dar 2020 a fost un an care ne-a răpit tuturor mai mult decât proiecte dragi. Ca să revin, este un text superb, o alegorie cu o mare putere de semnificație. 

Mecanismele sociale, ierarhizarea, libertatea sunt teme personale pe care am constatat că le caut fără să știu că fac asta. Ineditul textului și dilema etică pe care o propune sunt cu siguranță două din multele motive care m-au făcut să aleg acest text. E interesant cum trei oameni pe o plută devin o microsocietate care poartă cu ea mecanismele celei pe care toți o cunoaștem.

Nu am adaptat textul. A fost unul din motivele pentru care l-am ales, mi s-a părut că merge mănușă cu ceea ce voiam eu să spun. Eu voiam să vorbesc despre o societate în derivă care în ciuda iminenței de a dispărea nu poate ieși din mecanismele ei, o societate care mai degrabă ar dispărea decât să se schimbe. Pluta naufragiaților există pe o mare de gunoaie din oceanul planetar, un așa numit „garbage patch”, gunoiul fiind în viziunea mea cea mai mare moștenire a societății consumeriste.

D.A.: Când respingi o formă de consumerism, aproape inevitabil, îmbrățișezi o alta și începi să te simți superior. Cum tratezi acest lucru/subiect ca publicul să înțeleagă și să nu se simtă lezat?
C.N.: Nu îmi pare rău dacă îl lezez într-un fel sau altul, mai important e să nu-l las indiferent. Cât despre consumerism, ajunge să fie absurd, ne comportăm ca niște copii râzgâiați, cred că suntem iresponsabili și lipsiți de empatie față de cei care nu au sau față de cei pe care îi „jefuim”, nu neapărat conștient.

Cred ca există și o formă pozitivă de consumerism pe care o încurajez, vorbesc de consumerism cultural, fie că e vorba de teatru, film, carte, muzică, în general lucrurile care fac bine sufletului.

D.A.: Unii regizori spun că fac teatru pentru ei. Alții fac pentru public. Tu pentru cine faci teatru și cum te ajută forma asta de artă să te simți?
C.N.: Fac asta dintr-o dorință, dintr-o nevoie, dintr-un entuziasm față de teatru și ce reprezintă el, dar nu aș spune că e pentru mine. În ultimă instanță produsul cultural, spectacolul ajunge la public și chiar dacă faci asta ca terapie, să zicem, deși nu e chiar cazul meu, focusul ar trebui să fie pe beneficiarul indirect.

D.A.: Este genul de spectacol care vindecă sau care răscolește?
C.N.: Sper că răscolește și că dă niște teme de gândire. Și poate din asta se naște acțiune.