Chiar şi pentru cineva fără vreun interes în jazz-ul de avangardă, Creativ, documentarul de absolvire al promiţătoarei (încă de la 10:34 to Belgrade, premiat la Docuart în 2015) Ioanei Grigore, devine, progresiv, captivant. Şi asta pentru că realizatoarea ştie o lecţie importantă: până şi un rockumentar are nevoie de caractere puternice şi nu doar de muzică bună. Iar membrii duo-ului Creativ, Cornel Stroe şi Harry Tavitian, sunt două super-personaje. Pasionali, freakşi, genii excentrice, nonconformişti şi, totuşi, diferiţi. Unul introvertit, tenebros, spiritual şi altul extrovertit, optimist, nevrotic. Pe Tavitian îl cunoaştem „in absentia” pentru că e mereu eluziv şi refuză s-o întâlnească pe regizoare. Stroe îi explică transformarea spirituală: muzicianul şi compozitorul a devenit ortodox practicant, a renunţat la vanitatea artistică, şi-a găsit pacea. Refuză să mai fie în centrul atenţiei. Stroe e încă agitat: nu s-a împăcat nici măcar cu sine, darmite cu lumea. În anii ’80, cei doi au format una dintre cele mai venerate şi mai subversive trupe de jazz experimental, au umplut până la refuz sălile cu muzica lor puţin accesibilă şi au ultragiat atât protipendada comunistă cât şi establishment-ul snob al jaziştilor autohtoni care-i priveau ca pe nişte curiozităţi ce-şi zdrobeau coatele de claviatură.
Orice rockumentar bun are nevoie şi de un context nimerit. Iar România comunistă din anii 80, cei mai siniştri ai dictaturii ceauşiste, cu embargo nu numai la cuvinte sau la mâncare, dar şi la artă, muzică şi orice avea un iz de libertate, e un background pauper, dar generos. Foamea de muzică, de distracţii elitiste, de întâlniri sfidătoare era mare. Vedem în documentar fervoarea celor din sală şi de pe scenă sau energiile cult pe care le mobiliza festivalul de jazz de la Sibiu, unde Stroe se înfigea în tobe ca un Keith Moon pe amfetamine, iar Harry în pian ca un Jerry Lee Lewis posedat.
Episodul cu concertul din RFG e atât de plastic şi de halucinant că pare o secvenţă desprinsă dintr-un film de spionaj. Şi revelaţia lui Stroe e la fel de puternică: dacă ar fi rămas în vest, şi-ar fi pierdut „şicul”. În ochii occidentalilor, erau valoroşi şi exotici tocmai pentru că făceau muzică după Cortina de Fier, pentru că „rezistau” eroic.
Grigore reuşeşte un documentar onest şi laborios şi, finalmente, emoţionant din cauza unei întorsături de situaţie tragice ce-i dă un plus de greutate. E construit din interviuri cu Stroe, cu prieteni, critici, producători străini ce au imprimat, riscând, discurile Creativ în vest, cu colaje inventive şi imagini nepreţuite de arhivă din colecţiile personale, fotografii şi, evident, multă muzică. Dincolo de tema represiunii şi a capacităţii muzicii de a sfărma ziduri, centrul emoţional îl constituie această mare prietenie artistică, nostalgia şi dorul lui Cornel de Harry. Când documentarul îl regăseşte pe Stroe, cei doi nu-şi mai vorbesc, sunt înstrăinaţi, însă Cornel vorbeşte de Harry cu reverenţă şi fără resentimente. Se simte apăsător regretul despărţirii. Regret pe care îl resimţim şi noi, la final, când ne despărţim de Cornel.
