“Am știut că nu vreau să fac un film care să se concentreze prea mult asupra traumei, ci mai degrabă asupra procesului de vindecare”

Botond Püsök

După multipremiatul Angela de acum 6 ani, Botond Püsök se întoarce cu primul său lungmetraj, tulburătorul Apropierea. Ca şi în cazul scurtmetrajului anterior, Püsök priveşte de aproape şi ajunge departe, dincolo de clişeele filmelor cu teme sociale „fiebinţi”, reuşind un portret pătrunzător, dureros, ba chiar răvăşitor însă, în cele din urmă, radios şi încurajator al unei familii care încearcă să iasă la lumină. E un parcurs surprinzător pentru un documentar cu un subiect atât de sensibil și de greu precum abuzul sexual, însă meritul cineastului este acela de a se fi păstrat aproape de Andrea şi de cei doi copii ai săi care refuză să rămână victime şi de a le înregistra, cu empatie şi perseverenţă, lupta cu rănile trecutului şi prejudecăţile prezentului pentru a-şi construi o nouă viaţă, mai bună. În declaraţia regizorală, regizorul explică elocvent resorturile care l-au motivat să se îmbarce la o muncă de aproape 5 ani: „Când am început să fac acest film și să vorbesc despre el cu oameni pe care îi cunosc, am fost uimit să realizez cum gândesc oamenii despre abuzul asupra copiilor și despre abuz în general: știu că este ceva teribil, dar atât de îndepărtat în același timp, încât nu și-ar imagina niciodată că i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat. Știu că există; dar, ca sentiment, li se pare mai aproape de ficțiune decât de realitate. Așa că am știut de la bun început că una dintre cele mai mari provocări ale acestui film va fi cum să spun o poveste despre o problemă atât de îngrozitoare cu care mulți sunt reticenți în a se conecta. Întrucât îmi cunoșteam bine personajele, pentru mine era aproape ca și cum s-ar fi întâmplat în familia mea. Și acesta este sentimentul pe care am vrut să-l surprind în film: Andrea ar putea fi mama oricui, iar fiica ei ar putea fi sora sau prietena oricui. Dacă ne conectăm la ele prin sentimentul de bază al iubirii și al empatiei, putem să fim alături de ei în lupta pentru o nouă viață. Am vrut ca povestea să surprindă întunericul trecutului, dar, de asemenea, să aibă multă lumină și inspirație datorită perseverenței lor. Mă simt norocos că și personajele mele au simțit nevoia de a-și spune povestea în acest fel și, astfel, camera de filmat a devenit o parte din procesul lor de vindecare.”

Emoţionată şi intrigată de demersul său, i-am pus câteva întrebări care s-au adunat într-un interviu în exclusivitate pentru Docuart.ro

De la Angela şi până la debutul tău în lungmetraj documentar au trecut aproape 6 ani. De ce atât de mult?
Angela, făcut în 2016. a fost unul dintre primele filme documentare cu care am experimentat, după aceea am dorit să-mi aprofundez cunoștințele în domeniul documentarului, să studiez metodele și munca maeștrilor documentariști. Așa că am decis să mă înscriu la studii de masterat la Budapesta, la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Mi-am terminat studiile în 2019 și, în tot acest timp, filmam deja cu Andrea și familia ei. Filmările cu ei au necesitat mult timp și energie din cauza subiectului delicat.

De ce ai decis să debutezi în lungmetraj cu o asemenea poveste? Un subiect tabu, practic, dificil, greu „digerabil”.
Mă interesează și investesc mai ales în poveștile care abordează personaje complexe, subiecte tabu, traume, modul în care acționăm și ce ne definește ca oameni atunci când ne confruntăm cu situații care ne rup viața.

Cum ai descoperit povestea?
Am cunoscut-o pe Andrea, protagonista filmului, când lucram la un scurtmetraj, iar după aceea am rămas într-o relație prietenoasă. Într-o zi, ea a decis să-mi povestească despre acea parte întunecată a vieții ei care i-a dat viața peste cap. Acea conversație cu ea a servit ca un catalizator pentru mine, am fost șocat de ceea ce am aflat, dar totuși emoționat, pentru că mi-a deschis o ușă către ea și am văzut-o într-o lumină de luptătoare, purtând acest bagaj incredibil de greu, pe care mulți oameni nu ar fi în stare să-l ducă.

Cum ai reușit să convingi familia să se expună? Presupun că nu a fost ușor. Cât de greu a fost familiei să se obișnuiasca să fie filmată? Par cu toții extrem de naturali.
Nu a fost nevoie să îi conving să se expună, pentru că se aflau deja într-o perioadă de vindecare după traumă, când au simțit nevoia să vorbească și să arate prin ce au trecut, pentru a-i ajuta pe alții cu experiența lor. Eram pe aceeași frecvență. Pentru mine, acest lucru este foarte important ca regizor, ca personajele să se simtă în siguranță, să avem o relație deschisă și de încredere și să simțim împreună că spunem aceeași poveste și că luptăm pentru același scop. Filmările au început cu pași mici, la început cu filmări de scurtă durată, dar în cele din urmă participarea mea continuă la aceste mici momente de viață a făcut ca, după un timp, chiar și în momentele, scenele mai grele, să trec aproape neobservat de ei.

E dificil să regizezi și să filmezi în acelasi timp? Fiind vorba, până la urmă, de două perspective diferite. Cât timp au durat filmările?
Pentru mine este foarte natural să fiu și cel care filmează atunci când îmi fac propriile documentare. Este posibil ca acest lucru să se fi dezvoltat și pentru că filmez mai ales documentare de observație bazate pe personaje, care reprezintă întotdeauna o provocare din punct de vedere al producției, pentru că poveștile se pot desfășura pe parcursul unei perioade foarte lungi de timp. De cele mai multe ori, cineva nu-și poate permite să aibă un DOP alături tot timpul, așa că este și o necesitate. De asemenea, am observat că dezvolt o legătură mult mai puternică cu personajele atunci când și regizez, și filmez. Am filmat pe o perioada de 5 ani.

Știai înainte de a începe filmarea că abuzatorul va fi eliberat?
Vestea că a fost eliberat mai devreme din închisoare a fost, de fapt, perioada de început a filmărilor. Nimeni de la noi nu știa că va fi eliberat mai devreme. A fost un șoc pentru personajele mele.

De ce ai decis să nu-l incluzi în film?
Am vrut să pun accentul pe punctul de vedere al mamei și al fiicei, pe psihologia lor, pe felul în care ele se simt în aceste situații extreme. Spectatorii au șansa de a relaționa cu ei ca și cum ar fi propriile lor familii. Agresorul, satul, este prezentat doar așa cum îl percep personajele mele: ca o umbră, ca o bârfă pe la spate, ca o tensiune constantă, pentru că s-ar putea să se întâlnească.

Oamenii din sat erau cu toții de partea lui? Cum îți explici? Mie una mi-a fost greu să cred că nu existau mai mulți, în afară de vecină, care se empatizeze cu victima.
Din păcate, foarte mulți care cunoșteau povestea Andreei, nu erau de partea ei. Aceasta este și o problemă a societății, o cultură a blamării și a rușinii victimei și a protejării agresorului mai puternic decât a victimei neajutorate. Este o psihologie inversă foarte tristă, despre care e necesar să vorbim.

Ce te-a impresionat cel mai tare în timpul filmării, o intâmplare care ți-a răsturnat, să spunem, așteptările?
Pe măsură ce a trecut timpul, am fost foarte impresionat de modul în care Pirko a început să vorbească mai deschis despre sentimentele ei și să devină o tânără adultă. Discuțiile ei cu Andrea mă duceau întotdeauna spre locuri de încredere și siguranță, chiar dacă lumea din jurul lor se prăbușea adesea.

Trailer “Apropierea” (R:Botond Püsök, 2022)

Nu e un film tipic despre abuz, pentru că reuşeşte să fie optimizant şi luminos… E vorba despre o luptă câştigată până la urmă. Ai urmărit de la început acest ton sau povestea s-a limpezit pe parcurs?
Am știut destul de devreme că nu vreau să fac un film care să se concentreze prea mult asupra traumei, ci mai degrabă asupra procesului de vindecare. Acest lucru mă fascinează, faptul că, chiar și în cele mai întunecate momente din viața ei, Andrea a reușit să se lupte pentru a trece peste, iar acest lucru mi s-a părut foarte inspirațional, și am sperat că va inspira și alți supraviețuitori.

Ai început „turneul festivalier”. Ce reacții ai avut de la publicul român şi internaţional?
De la premieră, am participat la patru festivaluri, iar publicul a fost foarte deschis, generos și iubitor față de protagoniști. Le suntem extrem de recunoscători pentru asta, au rămas la Q&A după proiecții, care uneori durau chiar și o oră, și încă vroiau să vorbească cu Andrea. Am observat că oamenii au tendința de a se deschide mai bine atunci când văd că cineva vorbește cu curaj prin ce a trecut. Se deschide o ușă acolo care ne ajută să reflectăm asupra noastră.