În perioada de lockdown, ne lovim de o ofertă aproape interminabilă de conținut. Pentru a ajuta să navigăm printre posibilitățile internetului și să prioritizăm ce alegeri cinematografice facem, alături de o serie regizori și critici din comunitatea Docuart am deschis o listă de recomandări personale. Recomandările cuprind subiecte dintre cele mai diverse, unde pe fiecare, în cantități mai mici sau mai mari, se așază noi straturi ale realității așa cum am ajuns să o știm astăzi.
În rândurile de mai jos:
ADINA POPESCU (scriitoare și regizor de film documentar) | ANCA GRĂDINARIU (critic de film) | ANDREEA CHIRIAC HENTEA (critic de film) | ANDREI TACHE CODREANU (regizor de film documentar) | Ioana Grigore (regizor de film documentar) | IOSIF PRODAN (critic de film) | MAX CIORBĂ (regizor de film documentar) | PAUL CHIRILĂ (regizor de film documentar)
recomandă (în ordine):
THE WOLFPACK R: Crystal Moselle (2015) | THE JINX R: Robert Durst (2015) | JANIS: LITTLE GIRL BLUE R: Amy J. Berg (2015) | THE WORLD BEFORE YOUR FEET R: Jeremy Workman (2018) | EL MAR LA MAR R: Joshua Bonnetta & JP Sniadecki (2017) | CABALĂ LA KABUL R: Dan Alexe (2007) | ARIRANG R: Kim Ki Duk (2011) | Letters to Max R: Eric Baudelair (2014)
Adina Popescu, scriitoare și regizor de film documentar
Despre: The Wolfpack / R: Crystal Moselle (2015)
Prima recomandare care îmi vine în minte legată de un documentar potrivit pentru această perioadă (și probabil că s-au mai gîndit și alții la ea) este The Wolfpack (Haita de lupi), din 2015, premiat la Sundance cu Marele Premiu al Juriului. Mie filmul nu mi-a plăcut în mod deosebit, n-am empatizat cu povestea care mi se părut (mult) prea apăsătoare (în stil american) și nici cu personajele, însă documentarul oferă o altă perspectivă asupra izolării, atunci cînd afară nu există nici un virus ucigaș și aparent nici un pericol, de fapt o perspectivă asupra fricii și angoaselor omului modern, a alienării. Este în primul rînd un film „de subiect” – șapte frați sînt crescuți într-un apartament din New York, nu au voie să iasă în exterior în afara unor scurte plimbări controlate, doar tatăl este cel care deține cheia apartamentului, mama se conformează și se ocupă de educația lor. Tot ce află copiii despre viață „reală” este din filmele pe care le vizionează, uneori pun în scenă, în joacă, secvențe din filme. Criticii au numit filmul „o fabulă urbană”, pornind și de la titlu, eu aș zice că încearcă pe undeva să răspundă și întrebării (sau obsesiei) – ce (mai) înseamnă să ne simțim în siguranță? Cum ar fi să ne creștem copiii într-o astfel de lume în care „exteriorul” practic nu mai există?
Anca Grădinariu, critic de film
Despre: The Jinx / R: Robert Durst (2015)
În carantină, ai puțină libertate de mișcare, dar mult timp liber, ceea ce înseamnă că formatele cele mai lungi și mai adictive sunt și cele mai potrivite. Așa că aș recomanda „The Jinxs”. Chiar la finalul extraordinarului documentar HBO, un serial investigativ despre Robert Durst, milionarul excentric suspectat că și-a ucis soția și cel mai bun prieten și apoi învinuit de acuzație de crimă cu premeditare a unui vecin din Texas și achitat, se întâmplă ceva complet șocant și neașteptat, ce venea la capătul unui film de tipul „adevărul e de mii de ori mai straniu ca realitatea” – Durst uită că poartă microfon și mărturisește toate crimele de care, cumva miraculos, scăpase anterior (și nu e un spoiler, ci o revelație deja arhicunoscută, intrată în patrimoniul pop-cultural, dar și în cel juridic). Probabil unul dintre momentele chintesențiale ale televiziunii din toate timpurile ce vine ca o încununare bulversantă a unor revelații din cele mai bizare și a unei povești de viață de-a dreptul rocambolescă. Da, filmul bate viața și îndreaptă justiția. „The Jinx” e un uluitor și captivant produs marca HBO (disponibil pe HBO GO). Deloc suprinzător, mini-seria lui Andrew Jarecki a devenit subiect de știri și a dus la arestarea lui Durst. Ba, mai mult, procesul a început cu vizionarea de către juriu a clipuri din serial, la cererea procuraturii.
Oana Ghiță scria acum ceva timp, tot despre acest documentar și tot aici:
“The Jinx” este portretul unei minţi-brici, a unei conştiinţe reci a lui Robert Durst, unul dintre cei mai bogaţi oameni din SUA care este acuzat, la un moment dat, de uciderea soţiei sale. Miniseria regizată de Jarecki este departe de a merge pe linia „săracul băiat bogat” ci este, într-o mare măsură, dovada faptului că răul este născut, este firesc şi te priveşte fără nicio tresărire în faţă, nu are motive şi nici scuze.
Andreea Chiriac Hentea, critic de film
Despre: Janis: Little Girl Blue / R: Amy J. Berg (2015)
Regizat cu onestitate și generozitate de Amy J. Berg, documentarul „Janis: Little Girl Blue” recompune cu o empatie specială portretul artistei, emanând franchețe și acea ingenuitate care nu dispărea niciodată din zâmbetul lui Janis Joplin. Momentul său cheie: Janis își livrează sufletul pe scenă, descompunându-se și recompunîndu-se la vedere, fără urmă de frică. În fața ei, un public scrobit, cu ochelari triunghiulari și părul bine înțepenit de fixativ, chipuri tăcute și nemișcate care o fixează ca niște axoloți din acvariul principiilor lor, neînțelegându-i arderea. Însuflețită de o vibrație mereu înaintea timpului ei, Janis Joplin, o ființă fără instinct de conservare, a murit la deja fatidicul prag de 27 de ani. Însă muzica ei a învins, și azi neatinsă de timp.
Andrei Tache Codreanu, regizor de film documentar
Despre: The World Before Your Feet R: Jeremy Workman (2018)
Cred cu tărie că nu ești conștient de un dar pe care îl ai până când nu ești cu adevărat privat de el. În aceste zile de încercare suntem privați de libertatea de a circula, care mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am avut. Protagonistul filmului documentar pe care îl recomand, „The World Before Your Feet”, a ales să meargă pe jos 12.000 km timp de 6 ani, pe fiecare stradă a orașului unde locuiește, New York. Mi s-a părut cel mai fericit și cel mai relaxat om din câți am văzut, pur și simplu pentru că putea să meargă și să observe în cel mai simplu mod lumea de care e înconjurat.
Sunt sigur că fiecare dintre noi are câte ceva de învățat din fericirea acestui personaj și să încercăm astfel atunci când ieșim din autoizolare să ne părăsim microuniversul de confort pe care ni l-am creat și să profităm din plin de darul pe care l-am primit, libertatea de a merge, de a descoperi lumea noastră.
Ioana Grigore, regizor de film documentar
Despre: El Mar La Mar / R: Joshua Bonnetta & JP Sniadecki (2017)
„El Mar La Mar” este un film la care țin mult, asta și pentru că m-a inspirit să încep un documentar foarte drag mie – un scurt metraj la care lucrăm de mai bine de un an și pe care îl vom finaliza vara aceasta.
Proiectul co-regizat de Joshua Bonnetta și JP Sniadecki este filmat pe 16 mm color, în deșertul Sonoran, la granița dintre US și Mexico. Este un film-eseu despre curaj, teamă, reminiscențe și rămășițe, un film care cere răbdare și te așează în tine.
Iosif Prodan, critic de film
Despre: Cabală la Kabul R: Dan Alexe (2007)
Tot #stîndacasă mi-am adus aminte de Cabală la Kabul, documentarul lui Dan Alexe din 2007, care descrie relația „distanțată social” dintre ultimii doi evrei din Kabul. Deși locuiau în aceeași incintă, se urau și se evitau fără grație, măscărindu-se și urîndu-și cele mai sordide blesteme. Iată că nici în cea mai ciudată ipoteză etnică, doi evrei într-o mare de musulmani, relațiile nu sînt menite să funcționeze by default. Apetitul pentru aventură a unui cineast precum Dan Alexe pare acum o reminiscență a unei lumi de mult apusă. Privim cu jind la lejeritatea cu care documentariștii se plimbau relaxați prin bazaruri din Afganistan, legau conexiuni sociale cu oameni din alte lumi și avem senzația stranie că lucruri de acest gen nu se vor mai putea întîmpla prea curînd.
Max Ciorbă, regizor de film documentar
Despre: Arirang / R: Kim Ki Duk (2011)
„Arirang” e un film tare aproape de sensibilitatea mea, l-am tot reprivit și am tot plâns. Filmul devine mai impresionant o dată cu vizionarea filmografiei regizorului, dar nici la prima vizionare nu te lasă indiferent. În contextul evenimentelor de acum cred că filmul capătă asocieri noi.
PS: recomand să fie recitită balada Miorița înainte de vizionare 😉
Paul Chirilă, Paul Chirilă / regizor de film documentar
Despre: Letters to Max / R: Eric Baudelair (2014)
„Letters to Max” este înregistrarea corespondenței dintre regizor și Maxim Gvinjia, ex-ministru adjunct al Afacerilor Externe din Abkhazia, fostă republică sovietică ce s-a desprins brutal de Georgia (1992-1993 ) și care, în present, are susținerea Federației Ruse.
Odată cu seria de călătorii începută în anii 2000 prin state ale lumii nerecunoscute de ONU, Éric Baudelaire – deopotrivă cetățean francez și american – a început să-și redefinească ideea de stat. Având în vedere prietenia strânsă dintre regizor și protagonist, utopia unei ficțiuni colective, statul, este documentată cu precădere din punct de vedere emoțional, nu prin date istorice.
„Letters to Max” este atât un film cât și un performance – The Secession Sessions – în care Gvinjia este la dispoziția vizitatorilor ca lucrător al unei ambasade improvizate, ce trimite la ideea de virtualitate.
