“David Siegel e un miliardar care a fondat Westgate Resorts, cea mai mare companie de time-sharing de pe planetă. Jackie e cea de-a treia sa soție și, deși arată exact ca o nevastă trofeu (are tot tacâmul, inclusiv sâni de silicon), este mama a șapte dintre cei opt copii ai săi, s-a născut într-o familie săracă, a refuzat să devină secretară și a obținut, în schimb, o diplomă de inginer.

Documentarul este, pâna la urmă, show-ul lui Jackie. Ea nu-i una dintre creaturile snoabe din emisiunile de reality TV. Are un zâmbet cald, un fel de-a fi demn de încredere și o aiureală atașantă, toate acestea în timp ce se luptă cu problemele unei case locuite de șapte copii, o grămadă de personal și nenumărați câini mici și albi. Atunci când piața imobiliară se prăbușește, familia scoate casa la vânzare, iar David se chinuie disperat să-și salveze zgârie norul din Las Vegas. David îi cere lui Jackie să mai renunțe la cheltuieli, așa că ea se mută la Wal-Mart, acolo unde își umple coșurile cu atât de multe achiziții inutile, încât îi trebuie un SUV să le ducă acasă. O mare parte din dialogurile lui Jackie sunt atât de bune, încât par rupte dintr-un sitcom reușit. Atunci când vorbește cu funcționarul de la biroul de închirieri mașini, ea îl întreabă, candidă, «cum îl cheamă pe șofer?»”
—Roger Ebert

„Niciodată averea grotescă n-a arătat mai puțin apetisantă, iar pierderea ei n-a fost nicicând mai  entertaining ca în acest documentar teribil de captivant despre drumul de la bogăție la faliment. Queen of Versailles e în parte reality show siderant, în parte disecție a visului american modern. Subiecții sunt familia Siegal: patriarhul David, un miliardar al industriei timeshare, un om bogat dar fără gust, soția sa Jackie, o fostă regina a frumuseții, victimă a chirurgiei estetice, plus 8 copii. Atunci când filmul începe, familia Siegel construiește ceea e ei pretind a fi cea mai mare reședință din SUA, un palat din Florida modelat după cel de la Versailles (sau, mă rog, după versiunea sa din Las Vegas). Dar visul lor e destinat să rămână neîmplinit din cauza crizei economice. Ca urmare, excrementele de câini se acumulează, sopârlele din acvariu mor de foame, temperamentele se dezlănțuie și stilul de viață opulent al familiei începe să semene cu cel al familiei Osbourne, dar fără rock’n’roll. Satira e la vedere  (deși regizorul a fost acuzat de manipulare), însă e imposibil să nu simți empatie. Mai ales pentru Jackie, care evoluează dintr-o cheltuitoare superficială într-o figură matriarhală modestă. În plus, nu-și pierde niciodată optimismul. Până la urmă, filmul sugerează că familia Siegel e doar un exemplu extrem al unui stil de viață aspirațional, de tipul «mai mult decât îți permite plapuma», la care râvnim cu toții.”
—Steve Rose, The Guardian

8 premii (printre care și „cel mai bun documentar” la festivalul de film de la Sundance) și 26 de nominalizări