This is Spinal Tap spune povestea uneia dintre cele mai puternice, mai exuberante și mai venerate trupe rock… fictive. Ceea ce începe ca o încercare onestă a «aclamatul regizor» Marty DiBergi de-a face o cronică a come back-ului triumfal al unei trupe legendare,se transformă, neașteptat, într-un perspectivă revelatoare, din culise, asupra dinamicilor personale, creative și monetare implicate în turneu.

Acest mockumentar de lung metraj  îți dă acces în primul rând la un concert electrizant, cu mulți decibeli, condimentat cu piese ca  «Rock and Roll Creation», «Big Bottom» și «Stonehenge», amplificat de secvențe geniale din spatele scenei și de întâlniri de afaceri ce preced lansarea mult așteptatului album al trupei.”
—Eduardo Rivadavia

This is Spinal Tap TRAILER

“În zona documentarele muzicale, rar găsești ceva mai brut și mai autentic decât acesta de față. Deși ne arată și începuturile trupei prin câteva clipuri de arhive, This Is Spinal Tap vorbește despre un moment recent în istoria mult încercată a trupei – unul care reprezintă un mic declin în cariera lor extraordinară.

Fanii care cred că trupa iese cam terfelită din film, probabil că nu l-au privit cu atenție. În spatele certurilor ocazionale, a oportunităților ratate și a concertelor anulate, rezidă un enorm angajament pentru muzică și continuitate, pentru bucuria demodată a fi înconjurat de oameni care-ți plac. Iată o trupă care a rezistat decenii fără niciunul din obiceiurile proaste care vin la pachet cu adulația fanilor și a criticilor și cu vânzările record. Așa cum reiese din acest film clasic, Spinal Tap sunt figuri eroice dintr-o epocă apusă, dintr-o vreme în care dovada cea mai profundă a geniului unei trupe era abilitatea acesteia de a distruge o cameră de hotel fără să plătească. Nu, nu mai există trupe ca aceasta care să-și facă loc în istoria rock și în inima noastră. Dar, la urma urmei, să-l ascultăm pe regizorul Marty DiBergi când spune: Let’s boogie!”
—Peter Occhiogrosso

 “Toată lumea cunoaște pe cineva care a văzut pentru prima dată Spinal Tap și a crezut că e pe bune. E o legendă urbană credibilă. Excelentul rockumentar al lui Rob Reiner se folosește de subiect și de formă într-o manieră atât de abilă, încât pare mai adevărat decât adevărul. Ca toate marile parodii, face eforturi să nu întreacă măsura și să-și submineze credibilitatea. Niciunele dintre personaje nu sunt cu mult mai ridicole sau mai absurde decât demenții ce populau scena heavy metal britanică și americană a anilor  ‘80. (..) Puține filme livrează o doză consistentă de râsete. Fiecare secvență e clasică- alegeți-o pe oricare. Dar ceea ce face a doumentarul să fie o cavalcadă atât de amuzantî e atenția la detalii: pantalonii mulați de spandex, managerul maniacal de școală publică, iubita exasperantă de tipul Yoko Ono, versurile pompoase, ridicole – și, mai ales – sufocantul abur de auto-amăgire care îi amețește și-i face să continue să cânte cu orice preț.”
—Empire