10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…
Docuart mi-a făcut invitația de scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.
Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.
Pe Remus Gabor l-am cunoscut prin intermediul CrisAct care organiza, în urma accesării unor fonduri europene, un concurs pentru tineri regizori. Așa a început prima noastră colaborare, iar ulterior, fiindcă am constatat o bună chimie artistică între noi, am lucrat alte două spectacole și am participat la proiecte culturale împreună.
De data aceasta, în postura de intervievator, sunt foarte curioasă să aflu mai multe despre scenograful și lectorul univ. dr. Remus Gabor.
Celina Nițu – Bună, Remus! Mulțumesc că ai acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebări! Cine este Remus Gabor, de unde provine și încotro se îndreaptă?
Remus Gabor – Un om care privește întotdeauna spre viitor. De unde vine? Vine dintr-un sat din Moldova, din Răcăciuni, fără niciun fel de așteptare. Sau cel puțin societatea nu i-a oferit multe șanse. Și ca să nu mai vorbesc la persoana a treia, vin dintr-un sat modest, dintr-o comunitate modestă cu resurse familiale modeste, iar omul asta și-a dorit foarte tare să-și depășească condiția. Adică mi-am dorit foarte tare să-mi depășesc condiția. Șansele acolo erau sa mergi la scoală, să devii ceva lucrător comercial, să te faci veterinar, cea mai înaltă instanță probabil, sau cioban. Una dintre lecțiile care m-a ajutat să mă uit spre acest viitor a fost să observ ce posibilități reale erau în jurul meu. Am fost pus în fața unei alegeri, ai mei mi-au dat de ales. Fie învăț cât pot de bine și atunci o să mă lase să-mi văd de viață sau nu, și atunci pe deal și la rânit la animalele. Ai mei întotdeauna și-au dorit să nu rămân acolo, sigur că și-au dorit să fiu băiat gospodar, dar în altă parte. Nu-și imaginau însă că o să ajung aici. Din dorința asta de a-mi depăși condiția întotdeauna m-am uitat spre viitor.
Încotro? Încă nu pot să zic. Am o misiune clară și asta este să fiu fericit în fiecare zi și făcând ceea ce fac, în fiecare zi descopăr câte ceva care mă aduce mai aproape de acest lucru. Nu e vorba despre un viitor îndepărtat, ci despre cel imediat. Și mi-aș dori și constanță în această misiune. Să fiu fericit în fiecare zi făcând ceea ce-mi place.
Și mai concret, să ies din mica filosofie, cu ce mă ocup? Cu ce nu mă ocup? Cred că e mai simplu să răspund așa. Încă de când eram mic nu am fost niciodată hotărât apropo de ce voiam să fac. Mi-a plăcut mereu să am opțiunile deschise, fără îngrădiri. M-am dus cu o curiozitate morbidă față de orice. Așa că îmi împart timpul între mai multe activități, dar toate derivă din scenografie. Sunt scenograf, cadru universitar la Unarte, artist plastic la Teatrul Național, pedagog în particular la Crisact Production, și orice altceva, căci dacă sună cineva și zice că are azi nevoie de un set dresser pentru un shooting, sunt și aia. Cred că trebuie să adaug și autor, de carte, de bandă desenată. Asta m-a surprins și pe mine.
C.N. – Cum a început călătoria ta artistică. Cam pe la ce vârstă ai simțit că te cheamă arta să-i devii slujitor? Vorbește-ne despre parcursul tău formal sau nonformal.
R.G. – Copil fiind, nu mi-am dorit niciodată, ca orice băiețel lucruri în limitele comunului, mașinuțe și tractorașe. Eu mi-am dorit păpuși cărora să le fac haine și diverse piese de mobilier, iar spre disperarea lui tata îi foloseam bancul lui de lucru și construiam tot felul de lucruri, îmi plăcea să bat cuie în scânduri. Dacă cineva avea să mă observe cum trebuie și-ar fi putut da seama că spre asta aveam să mă îndrept, spre scenografie. Am fost la un liceu teoretic, la profil real deși aș fi putut merge la un liceu de arte, dar cred că trebuia să știu cum funcționează lumea din jurul meu înainte să pot să creez. În mod normal ar fi trebuit să merg undeva la medicină, dar mi-am dat seama că nu asta e drumul meu și am luat o decizie conștientă.
Preocupări artistice am avut dintotdeauna, mama poate să ateste cel mai bine că tocam hârtie en-gros, sau cârpe sau tot felul. Dar provenind dintr-o zonă în care arta nu e văzută ca o preocupare sănătoasă și din care nu poți trăi, încercau să mă vireze într-o altă zonă.
Când am dat la facultate a venit decizia asta conștientă, o direcție cu o certitudine și stabilitate pentru tot restul vieții sau artă. Eh! Cumva inima a răspuns înaintea creierului și am zis hai, la București. La momentul ăla nu aveam habar ce e aia scenografie. Am descoperit pe site-ul universității secția și descrierea ei și am avut ceea ce francezii numesc atât de frumos “un coup de foudre”. Instantaneu. Am învățat perspectivă de specialitate pe spatele unui plic în Cișmigiu și-am dat examenul. Am intrat. Alegerea de atunci a rămas una dintre cele mai bune alegeri până în prezent.
Deci parcursul formal este Unarte, scenografie licență și master și apoi doctoratul la UNATC pe scenografia teatrului de animație, conducător de doctorat fiindu-mi domnul Cristian Pepino, cu care am și lucrat foarte mult timp.
C.N. – În viziunea ta ce este un artist? Cum îl definești. Există niște calități/ defecte pe care le posedă cu precădere
R. G. – Conform cu definiția din dicționar nu ne interesează prea tare. Om care se preocupă cu arta. Ok, ce-o fi însemnând și asta? Un artist, diletant sau nu? Unii simt chemarea artei, dar nu se duc într-un cadru instituționalizat în care să învețe rigorile artei. Arta nu e o chestiune pe care o faci acasă, atunci se numește hobby, dacă o faci acasă și nu te pregătești în sensul ăsta. Ca să devii artist din punctul meu de vedere trebuie să depui și munca necesară, să înveți partea estetică, să poți să vorbești despre artă, să poți să înțelegi artă, să respiri artă și să o procesezi, să trăiești în artă. Artistul desăvârșit este cel care se și pregătește și se dedică cu totul, din punctul meu de vedere, revin. Pe restul i-aș numi un pic diletanți.
Există artistul boem și artistul structurat, în mintea mea. Artistul boem este exact clișeul pe care îl știe toată lumea, fumează țigări, este alcoolic (dacă se poate), bea cafele până leșină, stă la șevalet pictează, se întâlnește cu alți artiști și sunt boemi împreună… E un stereotip pe care am ajuns să-l văd și eu… dar mai există și categoria artistului foarte bine structurat, pe care o întâlnesc mult mai des și care îmi place. Natura meseriei fiind asta, lucrăm în zone colaborative în care fiecare trebuie să-și îndeplinească misiunea ca să ajungem la un rezultat artistic armonios și coeziv. Mă identific cu tipul ăsta de artist, structurat, organizat, care știe ce are de făcut și face asta cu responsabilitate, nu trăiește la mila societății.
În cazul unui scenograf trebuie să aibă douăzeci la sută creativitate, iar cei optzeci la sută trebuie să reflecte orice altceva, de la bun manager de resurse umane, de finanțe, de timp.
Un scenograf trebuie să fie, da, creativ, dar și punctual pentru că de noi depind alți oameni, adaptabil și treaz în a găsi soluții eficiente.
C.N. – Cât de importante au fost modelele în cariera ta? Ținând cont de faptul că ești și cadru universitar, ce fel de mentor îți propui să fii?
R. G. – Eu modele am descoperit foarte târziu. Înainte să aleg drumul ăsta al artei aș fi putut să răspund ușor că am multe, dar erau superficiale. Din momentul în care am intrat în facultate a trebuit să am modele, obligatoriu. Mi-am dat seama imediat ce am intrat în facultate că trebuia să mă documentez bine și trebuia să recuperez ceea ce pierdusem nefăcând un liceu de arte. Atunci au apărut niște repere estetice
În calitate de cadru universitar mi se pare foarte important să le insuflu studenților această dorință de a cerceta și a descoperi în domeniul vizualului, al artelor plastice, modele contemporane sau fixate undeva în timpuri trecute.
Ideea de mentor pe mine m-a speriat întotdeauna. Mentor e un cuvânt foarte greu. Relația mentor ucenic este o chestiune foarte sensibilă, este o relație care se construiește de ambele părți. Bref, văd o mare responsabilitate în rolul meu de pedagog. Ucenicul nu preia de la tine doar informațiile sau latura artistică, ci și felul de a face lucrurile. Și atunci responsabilitatea devine clar si mai mare. Revin cuvântul mentor în ceea ce mă privește mă sperie, atunci când eu nu sunt în postura de ucenic, de învățăcel.
Dar am avut parte de tipul asta de relație, care a fost mai mult decât benefică pentru viața și cariera mea. Este vorba de domnul Pepino, pe care l-am cunoscut cand aveam douăzeci de ani. Visam atunci să ajung în alte părți, cred. Mi se pare comic că am ajuns la scenografie fără un reper pentru ea și m-am îndrăgostit de ea, iar apoi prin intermediul dumnealui mi s-a deschis accesul la cea de-a doua dragoste, respectiv teatrul de animație despre care nu știam mare lucru.
Domnul Pepino a fost mai mult decât un mentor. Îmi este prieten, nu știu dacă este cuvânt peste mentor, sigur nu părinte, căci întotdeauna am avut grijă la limitările astea, dar, da, mai mult decât un mentor. Prieten. Drag, de încredere, care a avut răbdare, rareori se întâmplă ca un om cu atâta experiență și cunoaștere să acorde șanse unor oameni tineri, dureros de tineri la momentul ăla. Raluca Aionițoaie și cu mine aveam aproximativ douăzeci și unu de ani când a început să ne construiască. Dar nu a încercat niciodată să ne construiască în imaginea lui, ne-a lăsat să fim noi înșine. Ne-a învățat mai multe decât ce știm și nu doar pe plan profesional artistic, ci și pragmatic, cum să ne descurcăm în lumea teatrului, cum să ne descurcăm cu oamenii, la ce să fim atenți, de cine să ne ferim… Mai lucrează regizori consacrați cu tineri, dar e ceva tranzacțional și de moment, ori în cazul domnului Pepino lucrurile nu au fost așa. Domnia sa a fost lângă noi și când am avut pauze mari de lucru, de exemplu. Ne-a condus și doctoratele… A fost acolo mereu. Și este în continuare. Acum chiar lucrăm la un spectacol împreună.
Un model de la care am învățat, din nefericire, în absență, este doamna Cristina Pepino, un creator desăvârșit. De la dumneaei am învățat importanța culorii și sum se abordează disciplinat culoarea în scenă. Regret că nu am cunoscut-o personal.
Când vorbim despre teatrul de animație, evident, că nu am cum să nu o menționez pe doamna Eugenia Tărășescu Jianu, care deși la o vârstă venerabilă încă lucrează. Recent cu ocazia Bienalei de Scenografie, unde am curatoriat expoziția teatrului de animație și a celui de copii și tineret, am avut ocazia să mă uit foarte de aproape la niște păpuși realizate de dumneaei și să le studiez mecanismele, să mă uit la articulații și m-am îndrăgostit total de munca doamnei. O desăvârșire și o simplitate la care ajungi foarte greu, cred eu.
C.N. – Devenim asemenea lucrurilor cu care ne hrănim. Pornind de la această idee, ce artișt , indiferent de domeniu/timp/spațiu, te-au influențat și continuă să o facă?
R.G. – O, Doamne. Toți suprarealiștii. Am fost întotdeauna fascinat de universul ăsta suprarealist și m-a ajutat și mi-a stimulat creativitatea. Pictorul preferat, pe care eu îl ador, e Rene Magritte, după care, știu că e un clișeu pentru toți artiștii să zică Dali, dar DALI. Cred că am luat ceva din stanietatea lumii suprarealiste, întotdeauna m-a impresionat calitatea asta. Stranietatea, creativitatea, logica pe care o abordau, că deși nu pare , totuși în picturile suprarealiste găsești o logică particulară unei lumi. Am învățat în felul ăsta o lecție importantă despre scenografie și anume că în universul scenic pe care îl creezi ca scenograf, nu trebuie să respecți neapărat regulile realității imediate. Trebuie să semene, dar nu trebuie să fie mereu aceeași logică, poți să inventezi tu una. Iar ca artist plastic care face expoziții, instalații scenografice, picturi, grafică și ce mai fac eu, universul ăsta mi-a fost mereu o resursă.
Iar ca lecturi, SF-urile sunt preferatele mele. Cartea de căpătâi, pe care o consider formatoare mie, este de fapt o saga. Saga lui Ender de Orson Scott Card la care de fiecare dată când mă întorc, căci fac asta la diferite vârste, descopăr mereu altceva în tâlcurile profunde.
Universul tematic
C.N. – Ai constatat existența unor teme recurente în scenografiile pe care le realizezi?
R.G. – Din nefericire da. De spun asta, pentru că în scenografie e foarte bine să nu devii manierist. Cred că asta se intampla uneori din cauza contextului artistic curent. Sunt un creator și e imposibil sa nu te uiti in stanga, în dreapta sa vezi ce fac contemporanii tai. Contextul și preocuparea mea mă duc spre un univers cromatic aparte, abordez lucrurile cu o exuberanță cromatică, iar asta se intampla în ciuda lipsei de culoare care exista în teatru. Sunt expus la foarte multe spectacole în care scenografii au o rezervă când vine vorba de culoare. Și atunci, într-un fel de spirit de frondă acestei stilistici pe care am observat-o, mă duc într-o zonă mai nebună. Îmi place culoarea foarte mult, asta vine din structura mea internă și cred că și din niște revelații pe care le-am avut la începuturi, când mă formam. Îmi dau seama uneori, în diverse instanțe, când abordez teatru dramatic sau film, că această preponderență a mea pentru exuberanță cromatică trebuie potolită. Sunt conștient și încerc să o temperez în funcție de caz.
C.N. – Crezi că geografia locului din care provine influențează temele personale ale artistului?
R.G. – Da. Ținând cont că am crescut la sat și că am fost aproape de pământ, în scenografiile mele sunt rare momentele în care ridic la ștangă lucrurile sau mă urc peste un anumit nivel. Mă apropii întotdeauna de sol și cred că are legătură cu devenirea mea, neavând acces la înălțimi, la propriu. Dar căldura personajelor vine de aici de la sat. Când am venit în capitală oamenii mi s-au părut reci, încă mi se par. Genul de căldură pe care o recunosc la țară încerc să o insuflu și personajelor mele, încerc să le fac ușor abordabile prin silueta lor, costum, volumele lor și accesorii. Prin toate elementele unui costum, prin alegerile pe care le fac, prin materialele alese, prin toate detaliile astea mă apropii de universul pe care îl cunosc. În felul ăsta ajut spectatorul să înțeleagă și să aibă acces la lumea mea, chiar dacă el nu știe asta. Evident păstrând cheia stabilită împreună cu regizorul.
C.N. – Care sunt limitările în teatrul de animație? Dar în cel dramatic?
R.G. – În teatrul dramatic limitările sunt mai multe decât în teatrul de animație. Ăsta e unul din motivele pentru care îmi și place atât de tare teatrul de animație, pentru libertatea pe care ți-o oferă. Sky is the limit și uneori limita e de fapt mult mai departe de atât. Nu mai ești limitat de forma umană neapărat, nu mai ai constrângerile spațiului, a realității imediate. Păpușile, marionetele, obiectele animate, în general, pot fi orice. Nu se respectă legile fizicii, pot să dezmembrez un personaj, o mână poate merge pâna curte și cealaltă până la grădină și atunci am un personal cât toată scena. Din punctul de vedere al creativității nu te limitează, dimpotrivă. Îți stimulează imaginația, te ajută să pătrunzi niște lumi pe care, poate, în teatrul dramatic este mult mai complicat să le accesezi. În dramatic trebuie să fie o viziune regizorală foarte creativă pentru ca scenograful să poată face niște năstrușnicii. În schimb pe partea tehnică, totul mi se pare mai complicat în teatrul de animație. Invit pe orice curajos să încerce să echilibreze o marionetă.
Vis-a vis de raportul clasic – contemporan… depinde foarte mult de creatorul cu care lucrez. Ținând cont de faptul că scenografia nu există ca artă de sine stătătoare, fără contextul regizoral, al textului sau al scenariului în cazul unui film, da, depind mult de creator. Când lucrez cu domnul Pepino, e clar, voi aborda o zonă mai clasică.
C.N. – Știu că pentru orice creator e greu să facă un top al spectacolelor dragi. Totuși ce spectacole, din tot ce ai lucrat, ți-au rămas mai aproape de suflet.
R.G. – Toate îmi sunt dragi și în același timp la toate, dacă m-as putea întoarce, aș schimba câte ceva. E bine totuși că odată ce spectacolul a ajuns la public, și-a avut premiera, el trebuie să rămână așa. Altfel sunt de părere că artistul crede despre arta sa că e vie, mereu perfectibilă.
E greu să fac o selecție, totuși voi menționa “Furtuna” de la Teatrul Colibri din Craiova cu domnul Marcel Iureș în rolul lui Prospero, în regia domnului Cristian Pepino. A fost prima mea experiență în teatrul de animație și cu siguranță va rămâne mereu drag sufletului meu.
Alt spectacol drag mie este “Faust reloaded” de la Teatrul Țăndărică, spectacol de teatru de animație pentru adulți. Îmi e greu să aleg… Sânziana și Pepelea de la Teatrul Prichindel din Alba Iulia toate în regia domnului Pepino. Iar de foarte curând, dimpreună cu tine, Bogat. Cu orice preț… și țin să fac acest disclaimer, nu menționez spectacolul pentru că tu ești cea care îmi iei interviul. Dar a fost important pentru mine că am apucat să experimentez niște lucruri și mulțumesc că m-ai lăsat să experimentez cu descompunerea un spațiu unitar din care se recompun ulterior la vedere o serie de alte spații, m-am bucurat de libertatea oferită și eu cred că se vede asta.
C.N. – Cum te poziționezi față de folosirea A.I.-ului în scenografie? Care crezi că sunt avantajele, dar dezavantajele? Poate potența sau dimpotrivă poate distruge creativitatea?
R.G. – Nu. am ajuns încă la o concluzie, dar momentan sunt de părere că atâta vreme cât e folosit ca o unealtă, ca orice daltă sau ca orice pensulă, creion în scop artistic, ok. E o jucărie nouă, hai să o folosim, să o înțelegem să experimentăm cu ea, dar folosind propriile resurse creative. Când e folosit ca un înlocuitor al omului, acolo mi se pare apocalipsa creației. Atunci mi se pare problematic. Adică ce ești tu? Operatorul calculatorului sau ești artistul? Poate fi periculos pe partea creativă, pe partea tehnică, ok, poate îți dă niște soluții pe care tot trebuie să le treci prin filtrul personal.
Creativitatea este ca un mușchi, dacă depinzi de AI nu-ți mai flexezi mușchiul prea tare și se atrofiază. Iar riscul este să te deprofesionalizezi ca artist, dacă lași robotul să gândească pentru tine. Iar apropo de angoase, da, este o inteligență artificială care se bazează pe învățare și de unde să învețe dacă nu de la noi? Până nu dezvoltă simțăminte și creativitate proprie, mi-e greu să mă raportez la A.I. ca la o amenințare reală pentru munca artiștilor
C.N. – Din anul I de studiu până prezent ce s-a modificat vis-a-vis de universul tău tematic?
R.G. – Mi se pare că temele personale au rămas în mare aceleași, dar au căpătat un alt nivel de profunzime. Dar un lucru s-a modificat. În studenție aveam impresia că lucrurile sunt foarte serioase și că trebuie tratate în consecință cu o seriozitate crâncenă. La fel ca lumea care absoarbe cultură, gravă. La un moment dat, am mai crescut și biologic și artistic și am realizat că în arta mea vreau să fie mai mult despre joacă. Nu vreau ca scenografiile mele să fie corecte punct, ci dimpotrivă vreau să fie mai năzdrăvane. Și când am realizat că nu impreună cu mine se joacă și alți oameni, că nu particip la un joc care este doar al meu, totul a căpătat noi perspective.
Misiunea și responsabilitatea artistului
C.N. – Crezi că ar trebui ca un artist să aibă o misiune artistică? Tu simți că ai o misiune artistică și dacă da, cum o formulezi?
R.G. – Nu știu dacă are o misiune cât o responsabilitate, sau oricum astea două ar trebui să meargă mână-n mână. Are o responsabilitate față de publicul căruia i se adresează. Are responsabilitatea ca prin arta pe care o creează să educe publicul, să-l ajute să metabolizeze niște aspecte sociale, morale și de natură să-i ridice calitatea vieții, chiar dacă mecanismele folosite sunt diferite. Uneori trebuie aduse în prim plan chestiuni mai dureroase, personale sau legate de critică socială. Responsabilitatea este o misiune în sine.
Misiunea mea este de a educa și a disciplina publicul. Asta mi-aș dori. Odată ce vine la spectacolele la care am lucrat, îmi doresc ca publicul să nu plece la fel cum a venit. Îmi doresc să-l modific. Ceva din ce am lucrat vreau să ajungă la el și să-i dea teme pentru acasă. Nu sunt de părere că teatrul sau filmul sunt strict divertisment. Pentru mine este importantă partea educațională a teatrului.
M-am implicat și mă voi implica întotdeauna în proiecte care au ca țintă publicuri din comunități discriminate sistemic din punct de vedere cultural. Mi-ar fi plăcut, pe vremea când eram copil, să fi fost expus mai mult. În afară de sărbătorile de Crăciun unde mai vedeam ceva happeninguri legate de tradiții pe o scenă, n-am avut acces. N-am avut acces la teatru. În anumite zone din țară accesul la cultură este o fantezie, educația prin cultură este o fantezie. Noi vorbim aici despre niște zone unde n-ai acces la educație punct. Pentru că trebuie să mergi 15 – 30 de km până la prima școală care nu are autobuz. Astea nu sunt mituri. Astea sunt realități. Ce să mai vorbim de educație prin cultură? Noroc că există ONG-uri și fonduri precum AFCN, fondurile Ministerului Culturii și în felul ăsta, deși insuficient după părerea mea, niște spectacole ajung și la cei care nu au avut șansa să se nască în zone inundate de infrastructură culturală și produse artistice.
C.N. – Ce înseamnă etica muncii în domeniu artistic? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale?
R.G. – E foarte posibil să am prea multe principii și din cauza asta am suferit foarte mult în anumite momente. Eu am plecat la drum cu un optimism din ăsta conform căruia toată lumea merită mai mult, așa că eu îmi îndeplinesc cu responsabilitate munca. Dar m-am lovit în mai multe instanțe și de oameni care nu-mi împărtășeau principiile. Așa că, personal, am ales să navighez cu o încăpățânare imposibilă apele mai mocirloase. Eu am fost crescut cu ideea clară a celor șapte ani de acasă. Cu responsabilitate și cu puterea bunului exemplu, nu spun acum că sunt cel mai bun exemplu, dar cred că ceva se poate schimba și în ceilalți dacă tu alegi să nu faci rabat de la principiile tale. Deviza pentru mine a devenit insistă și persistă. Nu fac rabat de la etica lucrului bine făcut. Și apoi mai există o serie de idei precum respectul la lucru și față de viziunea regizoralo-scenografică, dar și în toate celelalte etape ale proiectului. Negocierea e foarte importantă, punctualitatea, desigur. Și mai este ceva de spus și despre fidelitate, știu că pare sensibil. În timp ce lucrezi la un proiect nu poți să lucrezi la alte trei în același timp, dacă nu sunt legate de aceeași persoană. Pe cineva vei văduvi din punct de vedere al resurselor. Și nici nu mi se pare etic. Perseverență și încăpățânare, oricât de greu ar fi trebuie să duci proiectul până la capăt. Reziliența. Capacitatea de a manageria surprizele. Flexibilitatea și adaptabilitatea. Toate astea sunt niște principii foarte importante pentru mine.
C.N. – Ce valori crezi că trebuie să poarte cu el un artist?
R.G. – Integritate, respect, empatie.
C.N. – Cum e cu responsabilitatea față de studenții pe care îi pregătești?
R.G. – O, Doamne! Înainte de fiecare curs… am, acum o să recunosc, am o frică… E atât de ușor este distrugi destinul cuiva sau să-l marchezi pe viață. Ca profesor ești într-o poziție de putere, iar studenții sunt într-o poziție vulnerabilă în această stare de a învăța. Fiecare abordare sau grimasă pe care profesorul o are, trebuie controlată. Este o responsabilitate imposibil de mare. Îmi doresc să nu ajung un profesor cu spiritul pedagogic amorțit și să mă intereseze doar transmiterea informației. Nu e suficient, după părerea mea. Lecțiile din punctul meu de vedere trebuie cât mai complexe și interdisciplinare. Și mai cred că nu e vorba doar despre informații, ci și cum ajung ele la studenți. Cât de bine rămân cu ei.
Critica socială
C.N. – Spune-mi trei lucruri pe care le reproșezi societății românești?
R.G. – De ce e mereu vina altcuiva? De ce nu ne asumăm responsabilitatea lucrurilor pe care le facem? E o întrebare pentru societate. Din nefericire sunt niște lucruri pe care le urăsc care par să facă parte din specificul nostru național. “Iarba e mai verde pe partea cealaltă a gardului”, “să moară capra vecinului”, “să plângă mă-sa, să nu plângă mama”. E o chestiune de empatie. Adică de lipsă de empatie. Și lipsa de asumare. Și un al treilea. Ar trebui să fim un pic mai harnici. Ar trebui să fim forța mobilizatoare a viitorului pe care vrem să-l vedem, nu să așteptăm să ne rezolve altcineva problemele.
C.N. – Cât de ermetic este sistemul teatral românesc?
R.G. – Ermetic și elitist. M-am confruntat cu chestia asta și am o repulsie pe măsură. Nu m-am născut pe ștangă sau cu cordonul ombilical legat de ștangă, nu am avut niciun artist în familie, sunt primul, ergo nu am avut niciun spate. A trebuit să mă zbat singur. Iar planul meu a fost tot timpul “calitatea incontestabilă”. Pe care o propovăduiesc și studenților mei. Dacă nimeni nu îți poate contesta calitatea, fie artistică, fie uman structurală lucrul acesta îți devine cel mai mare atuu.
C.N. – Vis-a-vis de tineri, Calități vs. defecte ale tinerilor care abia au început să se pregătească pentru a deveni scenografi.
R.G. – Din nefericire, deși nu știu dacă e a lor sau e vorba de structura societății actuale. Un tânăr scenograf ar trebui să aibă vedere în spațiu, în volumetrie, să știe diferența dintre un metru și 30 de centimetri. Ținând cont că tehnologia actuală furnizează un context bidimensional prin accesul la telefon, din nefericire au trunchiată această percepție a spațiului. Vad în două dimensiuni când ei ar trebui să se orienteze în trei. E extrem de importantă relația scenografului cu spațiul, scenografia fiind o artă a spațiului. Această limitare bidimensională se reflectă și în felul în care interacționează cu alți oameni, adică tot prin intermediul acestui ecran care le intermediază comunicarea. Uneori prin acest mediu se naște o lipsă de cenzură care se exportă și în interacțiunile din 3D. Și nu este întotdeauna o situație fericită. Să facem diferența dintre îndrăzneală și tupeu. Entitlement.
Dar pe de altă parte, sunt foarte inteligenți, bine pregătiți pe teorie și cu o mare capacitate de a absorbi informație. Iar avantajul de a fi crescut cu multă informație se vede și în cultura lor vizuală. Sunt curajoși, dar le e foarte frică de eșec, așa că își adaptează curajul în funcție de asta. Și mai e un lucru pe care l-am observat, le pasă prea mult de ce spun alții, iar asta le produce o anxietate teribilă. Sunt aproape convins că asta vine din cultura like-ului și a gratificării sociale.
C.N. – Ai simțit vreodată o presiune sau o limitare a libertății tale artistice?
R.G. – Da, sigur. O instanță în care o persoană cu putere și-a exercitat-o în detrimentul muncii mele. Eu făcusem decor în acel proiect, pe care mi l-a tăiat doar ca să demonstreze un punct de vedere și puterea, evident. Și nu era o chestiune regizorală. Ci o persoană care a folosit toate pârghiile casă facă asta. M-a format această experiență, asta după ce m-am regrupat. Și nu a fost simplu. M-am găsit de partea bățului scurt și am știut că nu vreau să fiu vreodată în partea cealaltă. Am avut temeri mari după experiența respectivă. O serie de dacă-uri negative pe care a trebuit să le depășesc. Sunt mulți care se lasă de meserie după situații din astea de abuz de putere. Destine închise prea timpuriu. Și cu toate astea eu realizez că sunt privilegiat, pentru că sunt bărbat alb și așa e croită societatea. Dar mi-am văzut colege date înapoi de tipul asta de abuz, din nefericire.
