Cine educă publicul? Rolul curatorului ca mediator cultural

CURATOR, curatori, s. m. Persoană care exercită drepturile și execută obligațiile decurgând

din curatelă. – Din fr. curateur, lat. curator.

Cam așa arată în DEX definiția curatorului. Și totuși: de unde și până unde, și cam ce face (sau ce ar trebui să facă) un curator?

Pentru cei mai mulți, definiția de dicționar nu spune foarte multe despre acest cuvânt pe care îl găsim tot mai des în contextele cele mai variate, de la curatori de experiențe, la selecții “curatoriate” nu doar de artă, ci și de mezeluri, sucuri, haine – și cam orice altceva ne poate trece prin minte. Înapoi la dicționar, conform Blaj Law, „Curatela reprezintă o măsură cu caracter temporar menită să protejeze interesele patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane fizice care deține capacitate de exercițiu, când, din diverse motive, aceasta nu se poate îngriji de acestea în mod corespunzător. Prin urmare, pentru asigurarea ocrotirii intereselor acesteia, se va institui un curator, instituție expres reglementată de Codul Civil în cadrul art. 178-186.” 

Și totuși, etimologic vorbind, curatorul se trage din latinescul cura, însemnând grijă, atenție – sau chiar tratament. Prin asociere cu sensurile și exemplele de mai sus, un curator este o persoană destinată să aibă grijă, să îngrijească, să protejeze. Dincolo de aceste aspecte principale, valențele din plan secundar au ajuns să ocupe, de fapt, sensul principal al acestui cuvânt, pentru marea masă, astfel că astăzi curatorul este înțeles mai mult ca un „selecționer”, un (posibil, de preferat) expert al domeniului său care realizează o selecție de elemente pe care le orchestrează pentru un public dat. Grija nu a dispărut, și s-a topit, mai degrabă, consolidându-se în ceea ce ar trebui să aibă toți curatorii în vedere, indiferent de domeniu. O grijă a înțelesului, a modului în care un mesaj ajunge la audiență, o atenție acordată acelei orchestrări astfel încât receptarea să aibă loc cu succes. Simpla selecție și distribuție într-o manieră (cvasi)estetică nu este suficientă, iar efectul utilizării excesive a termenului de curator asociate și cu lipsa de competență și de atenție față de rezultat duce la aceeași accentuare a superficialității specifice formelor fără fond.

În ceea ce privește medierea culturală, în volumul „Cum înțelegem arta contemporană” lansat anul acesta, sub coordonarea lui George Pleșu, ni se spune faptul că „Medierea culturală înseamnă crearea unor suprafețe de contact și schimb între publicuri, artiști și practicile lor, proiecte curatoriate, instituții, organizații și spații culturale și lume într-o diversitate de forme, ritmuri și intensități pentru a provoca întrebări și dialoguri în jurul artei, despre artă, sine, celălalt și lume”. Pe parcursul capitolului dedicat în mod explicit acestui subiect, Mihaela Tilincă dezvoltă mai multe direcții care acoperă nu doar rolul medierii culturale, ci și intersecțiile sale cu partea de management, curatoriat, educație, public – toate discutate atât din perspectivă evolutivă – dar mai important – aplicat la ziua de astăzi. Această viziune este importantă pentru că pune accentul pe dinamism și pe flexibilitate, medierea nefiind o soluție unică și universală deoarece este un proces continuu, care cere ajustări și adaptări în funcție de context, de tipul expoziției, de nivelul de pregătire al vizitatorilor și de misiunea instituției. Astfel, curatorul și mediatorul cultural ajung să fie organizatori de sens, constructori de punți între lumi diferite, între limbaje care altfel ar rămâne paralele.

Orice expoziție este, inevitabil, o formă de selecție a lucrărilor care vor intra în spațiu, și a sensurilor care vor fi făcute vizibile pentru public. A alege să vorbești despre o lucrare prin prisma biografiei artistului și nu prin cea a contextului politic, economic sau social în care aceasta a fost creată înseamnă a modifica fundamental felul în care ea este percepută, spre exemplu. În această alegere curatorul depășește o mediere neutră devenind un editor al realității percepute de către receptor. El decide ce rămâne în lumină și ce se așază în umbră, ce fir narativ se transmite și care este lăsat deoparte. Această responsabilitate a selecției este de multe ori subestimată, dar ea stă în centrul rolului curatorial. Nu există expoziție „obiectivă”, pentru că fiecare text de perete, fiecare ghidaj, fiecare ordonare a sălilor reprezintă o formă de povestire. Într-un fel, curatorul scrie o narațiune paralelă, care poate accentua dimensiunea poetică a unei lucrări sau, dimpotrivă, îi poate dezvălui tensiunile politice. Un public care citește o expoziție în cheie biografică îl descoperă pe artist ca individ singular, în timp ce același public, ghidat către o lectură contextuală, va înțelege opera ca parte dintr-un sistem mai amplu, ca simptom al unei epoci sau al unui conflict. Astfel, ceea ce se spune și ceea ce se lasă nespus constituie miezul pedagogiei curatoriale. A tăcea despre anumite aspecte nu înseamnă neapărat o omisiune intenționată, ci alegerea unui mod de a construi o poveste coerentă, dar și un risc de a simplifica excesiv realitatea. Tocmai aici se află finețea rolului curatorului, în a păstra echilibrul între necesitatea de a comunica clar și dorința de a nu anula complexitatea. În acest fel, curatorul se dovedește a fi un orchestrator al sensului, cineva care, prin fiecare decizie, dirijează felul în care publicul își formează percepția asupra artei și, implicit, asupra lumii.

Concret, primul contact real al vizitatorului cu o expoziție nu este, de multe ori, obiectul de artă în sine, ci textul care îl însoțește. Fie că vorbim despre panourile de perete, despre textele din catalog, textele care apar mai întâi pe rețelele sociale, sau despre explicațiile din ghidajele audio, acestea funcționează ca niște chei de lectură prin care publicul își organizează percepția. Problema este că aceste instrumente de mediere alunecă adesea într-un jargon tehnic sau academic, inaccesibil celor fără formare de specialitate. În loc să apropie, limbajul devine o barieră, iar publicul se simte exclus, ca și cum nu ar fi “invitat” la conversația artistică.

Comunicarea corectă a unei expoziții va înseamna, pe lângă transmiterea unor informații, decizia cum și cui i se adresează acele informații. Alegerea vocabularului, a nivelului de detaliu și a tipului de conținut (istoric, critic, emoțional, anecdotic) influențează decisiv felul în care vizitatorul se raportează la ceea ce vede. Un text prea dens, plin de referințe teoretice, poate bloca un elev de liceu sau un vizitator ocazional, transformând experiența într-o confruntare intimidantă. Pe de altă parte, un text excesiv de simplificat, care reduce lucrările la câteva etichete superficiale, poate frustra un public avizat, obișnuit să caute profunzime și să confrunte idei complexe.

De aici se naște una dintre cele mai delicate mize ale curatoriatului: negocierea între aceste două extreme. Curatorul trebuie să fie simultan pedagog și partener de dialog, capabil să găsească un ton suficient de clar pentru a include publicul larg, dar și destul de provocator pentru a nu plictisi sau infantiliza vizitatorul inițiat. În acest sens, comunicarea expoziției este un act de echilibru, o artă a adresării, în care fiecare alegere de cuvinte, fiecare frază și fiecare tăcere au consecințe asupra modului în care publicul înțelege și simte arta.

În concluzie, rolul curatorului depășește cu mult simpla selecție de lucrări și organizarea lor într-un spațiu. El este, în același timp, povestitor și traducător, editor al realității și mediator cultural, un actor care lucrează cu sensurile și cu felul în care acestea ajung la public. Grija originară conținută de termenul cura se traduce astăzi prin atenția față de modul în care un mesaj artistic se articulează și se face accesibil, fără a-și pierde complexitatea. O expoziție nu este niciodată neutră. Ea spune mereu o poveste, iar curatorul este cel care decide tonul, vocabularul și direcția acestei povești. Responsabilitatea lui este aceea de a menține echilibrul dintre claritate și profunzime, între pedagogie și provocare, astfel încât vizitatorul să nu fie nici exclus prin elitism, nici infantilizat prin simplificare. În acest sens, curatorul nu este doar un „administrator al obiectelor”, ci un constructor de punți între artă și societate, între privire și înțelegere, responsabil direct al dialogului care dă viață experienței muzeale.