Libertatea de creație este una din temele care m-a preocupat constant încă din anii facultății, când ceea ce exploram și produceam ca student artist stătea sub semnul limitării, din motive lesne de înțeles. În universitățile de profil limitările vin pe fondul competențelor care se cer a fi dobândite, ale profesorului coordonator care are un tip de afinitate pentru diverse texte, stiluri, stilistici și de ce nu gusturi în ceea ce privește creația în domeniul teatral.
Explorarea artistică este ghidată, iar în cele mai fericite cazuri profesorul coordonator devine o extensie, un instrument care ajută la împlinirea viziunii studentului. În cazurile mai puțin fericite, coordonatorul devine în ochii artistului student un inchizitor, un cenzor, un dictator care schimonosește creația.
În anii formării sale, artistul descoperă rapid și o serie de limitări de ordin material, fie că vorbim despre spațiul, bugetul sau alte resurse pe care le are la dispoziție pentru a-și materializa viziunea. Din cauza acestor considerente, singurul loc unde totul este posibil este în planul ideal, plan în care studentul este încurajat să lucreze și care reprezintă cumva raiul creației potențiale.
După anii studenției, artiștii sunt aruncați pe o piață a muncii inegală, incorectă, subdimensionată, iar fiecare artist va încerca să-și găsească locul și contextul în care să creeze liber, ghidat fiind propria-i responsabilitate, sau propria conștiință. În cazul ceI mai fericit artistul nu va trebui să răspundă în fața nimănui altcuiva pentru alegerile sale creative, decât în fața propriei conștiințe, așa cum sublinia și Ibsen că ar fi potrivit, în urmă aproximativ două secole.
Eliberat de limitele instituției în care a studiat, acum și cu o diplomă în mână, artistul este gata să zdruncine societatea, să pună lumii oglinda în față, în această nouă realitate a eliberată de constrângeri.
Libertatea de creație este o extensie a libertății de exprimare, deci un drept esențial al omului recunoscut, protejat, garantat de instrumente internaționale, așadar artistul are privilegiul de a reprezenta viața după propria-i voință și imaginație. Cel puțin în teorie.
Pe plaiurile mioritice cenzura a fost abolită de mult, din nou, cel puțin în teorie. Societatea a parcurs pașii tranziției de la regimul comunist, în care puteai să spui orice, oricum, atâta vreme te aliniai cu ideologia și propaganda partidului cutezător, la democrație, context social-politic în care artistul poate din nou să spună orice, oricum, oricând, dar nu chiar oricând, lovindu-se de o serie de limitări pornind de la cele de ordin financiar, logistic și așa mai departe.
Desigur că ați sesizat ironia, cu toate astea, pentru a nu fi înțeleasă greșit și din respect pentru victimile comunismului de pretutindeni, mă delimitez clar de orice tip de regim care abolește drepturile fundamentale ale omului.
Ce voiam, totuși să subliniez este ideea cenzurii ca o constantă, indiferent de regim, desigur, cu nuanțele de rigoare.
Știm, dar trebuie să amintim de disidența atâtor creatori români și nu numai, care sub totalitarism au găsit variantele de a învinge această limitare grosolană, fiind permanent preocupați de o comunicare pluristratificată, de criptarea mesajelor subversive până într-acolo încât ele să treacă de ochiul vigilent al cenzurii, dar să poată fi receptate de ochiul vigilent al publicul complice. Spectatorii erau, deci, treji și într-o permanentă misiune de a fi împreună cu artiștii într-o căutare a libertății de gândire.
Ce se întâmplă însă cu cenzura în democrație? Tentația imediată este să spunem că nu mai există, dar „legea nimic nu se pierde, totul se transformă” își dovedește relevanța și aici. Mai multe studii vorbesc despre soft censorship, o cenzură fină, insinuantă care conduce abil cetățenii, inclusiv artiștii către autocenzură.
În societățile ultra tehnologizate, cu populații captive în ecrane, ce trăiesc iluzia ultra informării și a conectării, formele tradiționale de cenzură au devenit difuze și greu de identificat, dar cu efecte profunde asupra libertății de expresie.
E foarte greu de navigat printr-o mare plina de junk internautic de toate tipurile, gropi plutitoare de gunoi de content care ingreuneaza luciditatea și adorm rațiunea. Devine extrem de ușor să pierzi din vedere ceea ce este cu adevărat important, când ești bombardat constant cu ceva care se pretinde important.
Interdicțiile nu sunt explicite și nici nu trebuie să fie, căci prin mecanisme subtile de presiune socială și algoritmică, prin polarizare ideologică și activism agresiv pe toate subiectele,care apropo par să capete toate aceeași importanță, anumite teme și comportamente vor fi valorizate, prețuite, vor fi considerate chiar superioare moral în detrimentul altora.
În absența unui dușman comun, așa cum era odinioară statul abuziv care concentra asupra sa energia de revoltă, societățile democratice contemporane par să întoarcă oamenii unii împotriva celorlalți prin diversele bule din care fac parte. Paradoxal, libertatea de expresie, câștigată adesea prin revoluții mai mult sau mai puțin sângeroase, generează acum tendința inversă, aceea de a reduce la tăcere vocile disonante, tocmai în numele libertății. Etichetarea se petrece instantaneu, ca un proces reflex al creierului, iar ura și paranoia socială se instalează ca forme subtile de control, substituind autoritatea statului.
Presiunea socială reglează conformismul discursiv și estetic, sancționând public orice nu se aliniază la valorile dominante.
Într-un context fragmentat de polarizarea ideologică, artiștii sunt adesea împinși, conștient sau nu, să adopte poziții „corecte”, populare. Dorința de validare, nevoia de succes, teama de excludere sau de stigmatizare determină o autocenzură subtilă, prin care discursul artistic se aliniază mainstreamului, pierzând adesea dimensiunea sa critică, disidentă și subversivă.
Spectatorii consumă opera de artă de la adăpostul confortului, iar conexiunea esențială dintre public și artiștii săi se modifică și ea. Publicul e adesea servit, primește ce dorește, ca la restaurant. El vrea entertainment după o săptămâna de lucru și nu mai are chef și răbdare pentru problematici care să-l pună în disconfort. Condiția artei se modifică. Stomacul plin ne face mai puțin vigilenți și pierdem din vedere că democrația nu este un dat, ci o realitate pentru care trebuie să luptăm conștient în fiecare zi.
În procesul creației artistice, artistul se confruntă frecvent cu aceste două tipuri de constrângeri, limitarea și cenzura, respectiv autocenzura. Cred mult și în ideea că autocenzura poate interveni nu doar ca presiune și ca urmare a unui proces responsabil de analiză. Uneori deși poți, nu trebuie, sau nu e necesar să uzezi de aceea posibilitate.
Limitarea este o constantă în viața unui creator, își schimbă doar forma și intensitatea. Unele limitări, de natură materială, instituțională sau ideologică, pot fi resimțite ca obstacole, dar altele pot deveni catalizatori ai gândirii artistice, forțându-l pe creator să-și rafineze mijloacele și să caute esența expresiei. În interiorul unei constrângeri, se pot deschide uneori infinite posibilități, iar nevoia de a o depăși poate genera inovația.
Exprimarea libertății artistice înseamnă și cercetare, căutare, așa cum zicea regizorul Radu Penciulescu, să ai libertatea, curajul, adică, de a nu știi unde mergi, de a te expune riscului și de a explora necunoscutul fără garanții. Iar această libertate artistică presupune conștiență și intenție.
Libertatea absolută, lipsită de contur, poate produce confuzie, dispersie și chiar paralizie creativă. Într-o societate care proclamă libertatea de expresie, dar o condiționează subtil provocarea artistului contemporan este de a-și stabili lucid limitele, din care să decurgă libertăți creative.
Pentru a conchide această explorare despre cenzură și auto cenzură, despre limitare și constrângeri aș vrea să amintesc de conceptul lui Theodor W. Adorno despre autonomia artei, care vorbește despre un spațiu al creației izvorât din condițiile sociale, economice și istorice, dar care își păstrează o libertate internă de organizare și sens. Arta, spune el, nu este doar un simplu reflex al realității, ci o formă de gândire critică care funcționează prin propriile sale legi, prin tensiunea dintre constrângere și libertate. În măsura în care își conservă această distanță față de presiunile pieței, ale ideologiilor sau ale opiniei publice, arta își menține capacitatea de a revela contradicțiile lumii și de a propune alternative sensibile la realitatea imediată.
În societatea capitalistă modernă, arta riscă să devină marfă, să fie integrată de „industria culturală” şi să piardă funcţia sa critică. Arta autentică, în viziunea lui, trebuie să îşi păstreze o „negativitate” faţă de sistem, să dezvăluie contradicţii, să menţină diferenţa.
Autonomia nu înseamnă izolare, ci rezistență, în societatea care tinde să transforme totul în produs, spectacol, trend sau ideologie.
